subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

unui alt personaj. III

Posted by Vali Balcan on July 8, 2011

am lăsat timpul să se aştearnă între noi, fiecare trăind în linişte acele cuvinte ce au pus în balanţă divinitatea. căutam să înţeleg rostul scrierii şi credinţa ce nu ştia refuz. era destul de convenabil să păstrăm bunul simţ ca echilibru, însă frământările acelea nu aveau o limită anume, implorând creaţia să mai nască pentru o ultimă oară focul umanităţii. însă era doar tăcere, o largă tăcere între fiecare schimb de cuvinte, amuţind parcă în aşteptarea unei minuni, a unui rug aprins ce avea să impresioneze cât pentru toate zilele. știu că nu era vorba de credinţa sfâşierii, dar am ales să păşesc cu sufletul desculţ în intimul genezei.

nu voi încerca o explicaţie pentru acele momente de libertate, însă aş vrea să ştiţi că nu poezia mi-a ţinut lumina vie, ci rostul unei călătorii ce nu se poate înţelege decât de acolo, din inima unui perfect rai. a trebuit să îndur timpul fără lacrimi, a trebuit să vorbesc şi să tac într-un mod total nou, provocând răbdarea să nască serafimul ce ştia toţi coclaurii noului iv.

într-un final a trebuit să accept că rostul cuvântului e să devină faptă, apoi fapta să devină închinare, închinarea să devină viaţă, iar viaţa să nu uite cuvântul scris în ne-uitare. a fost convenabil să trăiesc credinţa cu zâmbetul pe ceruri, împărţind la infinit perfecţiunea.

am lăsat timpul să ne despartă, dragul meu, dar asta ca să pot înţelege rolul ce-l am în conversaţia divinităţii. am prins doar câteva cuvinte, restul păstrând în ele o taină ce nu o ştiu pricepe acum, însă acele puţine cuvinte au devenit rostul ultimelor zile din nord. am găsit în ele ambrozia fiinţei, rostul şi destinul credinţei într-un concept, limita şi infinitul libertăţii, sărutul porţilor de rai şi mersul pe ape, creaţie şi rolul meu în exilul oraşului alb, toate acestea fiind cuprinse într-un singur cuvânt, într-un singur nume, pe care deja-l ştii.