subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

unui alt personaj. VI

Posted by Vali Balcan on September 5, 2011

şi repetam la infinit, cu dezinvoltură, acel prim eseu al convigerilor ce trebuiau trăite cu inima jalnicei umanităţi. scriam destul de des răzvrătiri, expozee ce încercau să te convingă că la noi vântul nu se opreşte când ne temem, că ploaia nu gustă liniştea oricât i-am porunci să-şi mute coasta sângerie din tâmpla vremii noastre. de fapt îţi scriam că sunt străin, că aici nu înţeleg niciun rost, că oricât m-aş strădui tot nu aş putea pricepea căderea-n colb şi sfâşierea vrednică. mimez destul de bine o lumină ce pare zdrobită, ca un trandafir din care răsar brizele libertăţii atunci când e călcat. pare că nici moartea nu o înţeleg, nici ca definiţie, nici ca necesitate pentru argumentul rătăcirii minţilor. de fapt simt un cer negru în cuget, o îndoielnică răzvrătire ce-şi cultivă teologia. îndrăznesc să-ţi cer un steag alb, o mână întinsă fără tremur sublim, litere şi mii de foi pentru viaţa ce ţi-o voi scrie, fără punct, fără edulcorari puerile, ca o soluţie temporară pentru abisul ce-l ascundem în noi. cumva vom traversa ridicola tăcere, cumva vom pune i-ul pe adevărul care-l spui a fi, cumva vei înţelege chipul meu în testul rorschach. de fapt uită de steag, de teste, de repetări patologice, de lamentaţii şi de tot universul înstrăinării mele, dar nu uita de telosul scrierii mele, fără punct, fără fatalism emoţional, ca fericire pentru fiecare atom din fiinţa Străinei.

unui alt personaj. IV

Posted by Vali Balcan on August 9, 2011

te caut de prea mult timp, promiţându-mi că te voi găsi, jurându-mi că a fost cel puţin un moment în care am trăit enorma ta fiinţă, acolo, în serile alea în care opream ceasul de timp, minţind adolescenţa că trăiesc epifania. mi-am promis că nu voi înceta niciodată să mă îndur de tine, de noi doi, de ne-ştiinţa asta pentru concret, de toată citirea ce mi te arată altfel decât ştiu eu să înţeleg. apoi am îndrăznit să te cer în frumuseţe, simplu, ca un pictor cerşetor, cumva ratat, cumva fără aură, cu ochii goi de tot sufletul meu. am îndrăznit să ignor lumea, să mint şi să mă divid, să te împart cu societatea şi să îţi recit cuvintele pe care deja le memorasem. apoi am pierdut tremurul, emoţia aia ce şoca, revocând consiliul ce te împărţea între nou şi vechi. te ştiam de mic, cel puţin după cum te desenau mâinile astea amorfe, dar ne eram străini, deşi părea că purtăm acelaşi nume, deşi îmi părea că noi ne-am creat din joaca sublimă a nopţii. te caut de atunci, răscolind sute de cărţi, mii de poezii, ascultând filosofia cum te pierde, religia cum te vindecă, societatea cum nu te înţelege. te-am şi scris, ratând genialitatea, căzând în capcanele timpului, uitând în timp preţul luminii, căutând esenţa din care să te păstrez, din care să pot lega o credinţă pentru toate zilele. te caut de prea mult timp ca să mai ştiu să pun egal în faţa întâmplărilor, acceptând că e o neputincioasă revoltă ce nu te mai vrea, o uşoară indiferenţă în faţa celebrelor citate, înţelegând că melancolia nu îşi are sens pe insultele tăcerii. am întrebări, tăcere cât un nord al exilului, dorinţă de a înţelege, minte aptă pentru metanoia, dar nu ştiu dacă mai suportă sufletul un alt infern al ignorării. măcar de ar exista un răspuns clar, care să spargă turnul de fildeş al catedralelor nebuniei, promiţând o linişte ce are viaţă sau moarte. te caut de prea mult timp, dar încă nu sunt dispus să-mi dai un răspuns negativ, asta de dragul străinei, ce speră să-ţi vindeci nepăsarea, iertându-te de golul azurului.

colecţionarul (part. I)

Posted by Vali Balcan on August 3, 2011

Şi-au început ploile, ca nişte făcătoare de minuni pentru întinderea gândurilor, ca o răcoare pentru zilele apusului încântător, fără de farmecul aşteptării. Pare toamnă, gata pentru lungile lecturi, ca o indiferentă stare de spirit. De fapt am grăbit toamna cu o carte anume, analizând reacţia nebuniei, scuzele abisale şi farmecul demenţei pentru un naiv obsedat de un anume tip de frumos. Se înţelege foarte bine rolul personajului în căderea verii, iscodind anumite litere, revelând magia ce se strecoară rar în scuzele acelea infinite. Aş spune că doresc un final anume, că ar fi anapoda să nu existe sacrificiul demenţei, măcar de amorul artei, dacă nu de dragul construcţiei psihologice. Până acum e un şir al poveştii foarte viu, deşi se explică ideea doar prin raportarea personajului la fapte, prin scuze şi filosofii banale, evocând infernul minţii umane atunci când deţine puterea de a se împlini.

Într-un fel aş dori să amân citirea, să pun balanţa în psihanaliză, oprindu-mă undeva aproape de final. De acolo va trebui să citesc cu voce tare, ca pentru doi, tremurând real în faţa destinului ce-i este scris fetei. Partea umană cere clemenţă, iluzie de final fericit, de parcă totul e un joc ipotetic, când de fapt matematica îi condamnă să-şi trăiască rolul indiferent de consecinţe.  (Oprind lectura din cauza unei alte seri la serviciu, rămân cu interogaţiile ce-mi dau iluzia că am putere asupra sfârşitului cărţii, abuzând astfel de liniştea ce-i tremură speranţele. Dar să fie oare atât de brutal jocul încât, în cele din urmă, obiectul să posede posesorul?)

ca o maladie a sensului

Posted by Vali Balcan on March 30, 2011

E mai simplu sa încep de unde am ramas. Acolo am continuitate, am o baza, am o idee, însa totul pare eronat, acolo totul e profanat. Apoi încerc o resuscitare a luptei cu Divinitatea, poate ca acolo e de fapt toata scuza matematica e virgulei, dar primesc mai multe întrebari în loc de un raspuns clar. Nu e neaparat un raspuns, nu atât de clar, dar mergând mai departe trebuie sa supun mintea introspecției.

E simplu să te întorci undeva unde ai mai fost, e de fapt calea cea mai simplă pentru eșec, la modul genial al căderii, dar e obligatoriu să pui punct. Ai o idee, ai o țintă, ai o imagine a Divinității, ai răspunsurile instrospecției, ai viața în față. Nu există balanță, nu există scurtătură. Ești doar tu și multe întrebări fără rost, toate revelațiile și un gol aproape perfect. Ai putea să te întorci la geneză și să îmbătrânești eșuând, repetând același scenariu la infinit, ca o perioadă matematică. Ai putea să resetezi totul, să uiți de întrebări, să uiți de o idee, de un rezultat al introspecției, să te desființezi complet. Până la urmă la ce sunt bune întrebările alea? Care e farmecul lor când știi că sunt imposibile? Ar putea fi pretextul stagnării, ar putea fi ca o mituire a zeilor să-și împartă ambrozia cu tine, dar în fața Dreptății își pierd forma, devenind simple cuvinte sparte de timp. La ce bun să ai o idee dacă credința unor cuvinte e tot ce ai? Doar introspecția rămâne punctul după care alegi, dar asta înseamnă să nu trișezi răspunsurile. E timpul să fii corect și să apeși butonul. Până la urmă nu pierzi nimic din ce oricum ai pierde în timpul ce urmează, ca o ațipire a cuvintelor spuse cândva. E dificil și poate părea sinucidere, însă e vorba de o resetare a valorilor și priorităților, a binelui necesar, a vieții ce pare că se scutură de o iarnă grea. E până la urmă vorba de o devenire a stărilor, dintr-un haos neprefăcut într-o liniște aproape de fericire (sau poate e important echilibrul dintre ele). Și nu e vorba că ăsta e răspunsul perfect, dar ce altă aruncare în gol mai știi care să desființeze orice neînțelegere dintre tine și toată forma rațiunii?

Ai renunțat la orice formă logică de exploatare, la orice privire curioasă către lume și ca ultimă soluție te decizi să apeși butonul. De fapt poate ăsta e răspunsul la toate frământările ce te-au încolți pentru mult timp. Apeși butonul știind ca te vei trezi altundeva și speri, speri ca acolo, altundeva, să ai un punct de sprijin.

ne putem rătaci reciproc. (introiecții)

Posted by Vali Balcan on March 23, 2011

Ne putem rătăci reciproc. Nu e nevoie de o convingere literară, nu e nici măcar nevoie de o evoluție semnificativă a sensului feminin. Poate e nevoie doar de o părăsire a extazului primordial, ca și cum am răni primăvara de îngheț, ca o conservare infinită a unei proiecții de cuvinte ce aveau rostul de a ne salva.

De fapt ar fi mai bine să ne rătăcim separat, astfel ar exista șansa unei găsiri într-un dans pe care niciodată nu-l voi învăța de la tine. Ascult obsesiv muzica ce-ți încânta o dimineață, doar că pe atunci era doar o reverie, iar acum e o stare ce te ține încă aproape de universul meu. De fapt ar exista prea multe aspecte ce te țin aproape, doar că ai ales să le găsești lipsite de un sens extatic, ca și cum sunt aceeași imagine care îți răpește privirea când te trezești. Nimic exploziv, doar același loc plin de o culoare, nicidecum perfectă.

Ne putem amăgi reciproc că am întâlnit perfecțiunea, asta și pentru că ar fi imposibil pentru cineva să ne demonstreze că ne înșelăm, dar oare suntem atât de buni actori încât să ne convingem că izvorul găsit poate fi cuprins pentru etern în acele pagini pe care nimeni nu știe să le numere?

Știu doar că primăvara aceasta voi ajunge să văd orașul cu care te confund pe tine, dar oare singurătatea va fi suficientă pentru tinerețea asta conservată într-o valoare îndoielnică? Aș putea crede că pe străzile acelea te voi întâlni, fără să greșesc ceainăria. As putea dori să te găsesc în acea cameră înaltă citind despre magii, asortând fiecare zâmbet cu ceaiul pe care niciodată nu-l vei greși. Probabil e mai util să memorez dorințele decât realitățile, mai ales că în ele tu afli o stare ce asigură necunoscutul. Oricum nu mă tem de nimic efemer, fie vorba și de un experiment în care eu sunt lipsa verbului a deveni, iar tu orice întrebare pe care nu o știu răspunde.