subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

poezia.

Posted by Vali Balcan on February 10, 2014

De prea multă vreme sunt convins (de starea de spirit) să citesc doar poezie. Chiar și atunci când intru în librărie primul instinct (căruia îi și dau curs) este să caut raftul cu poezie. Reușesc să plec cu câte o carte, două, fascinat de puterea cu care autorul îmi convinge sufletul să îl cumpăr. Caut cu ardoare poeți români, tineri, despre care nu am foarte mult habar. Același lucru îl pățesc și cu blogurile. Mă plictisesc teribil de textele lungi (chiar dacă sunt bine scrise), dar oricât de lung ar fi poemul parcă îi găsesc noima în amalgamul ăsta de taste. Nu înțeleg de fiecare data rostul sau forma în care s-a vrut poemul, dar într-un fel reușesc o incursiune în intimitatea celui ce a riscat să se publice. De foarte mult ori apăs cu indiferență X-ul paginii, de prea multe ori las cartea pe raft, înțelegând că moftul celui ce a vrut ceva din timpul meu nu s-a materializat. În metrou deschid iBook-ul și caut ceva. Prea rar există acel ceva, indiferent de gratuitate sau de preț. Am dat din greșeală peste “Aici nu mai locuiește nimeni” de Eva Precub. O citesc pentru a doua oară și încă îmi ține spiritul viu pentru cunoaștere, pentru detaliul ascuns în aprigul scrierii. Cartea asta există deja în mintea mea, s-a răzvrătit de binarul minții și încă poate. Poate să mă răsplătească pentru răbdare, pentru primăvara asta sugrumată. Poate să împartă liniștea în două și să decidă unde vrea să viețuiască. Chiar dacă, ușor morbid, manuscrisul pare o recunoaștere a bolii, este mai mult decât o răzvrătire pentru galopul în care viață pare că se înscrie. Nu voi încerca să explic ceva din carte, de fapt am renunțat să fac de mult asta, pentru că fiecare are dreptul să simtă. În momentul în care ajungi să simți, cumva este suficient să îți poți forma o idee, una a ta, unică, poate coerentă. Acum o să închei ideea asta și o să merg să recitesc celelalte cărți ce zac pe raft, frumos aranjate într-un haos care nu spune ceva anume.
Rămâne să recunosc că poezia este mai aproape de mine decât orice expozeu, decât orice stare. Sau poate stările pe care le trăiesc sunt ele un poem, unul nedefinit și cu o singură înțelegere. Înțelegerea omului din mine.