subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

unui alt personaj. VI

Posted by Vali Balcan on September 5, 2011

şi repetam la infinit, cu dezinvoltură, acel prim eseu al convigerilor ce trebuiau trăite cu inima jalnicei umanităţi. scriam destul de des răzvrătiri, expozee ce încercau să te convingă că la noi vântul nu se opreşte când ne temem, că ploaia nu gustă liniştea oricât i-am porunci să-şi mute coasta sângerie din tâmpla vremii noastre. de fapt îţi scriam că sunt străin, că aici nu înţeleg niciun rost, că oricât m-aş strădui tot nu aş putea pricepea căderea-n colb şi sfâşierea vrednică. mimez destul de bine o lumină ce pare zdrobită, ca un trandafir din care răsar brizele libertăţii atunci când e călcat. pare că nici moartea nu o înţeleg, nici ca definiţie, nici ca necesitate pentru argumentul rătăcirii minţilor. de fapt simt un cer negru în cuget, o îndoielnică răzvrătire ce-şi cultivă teologia. îndrăznesc să-ţi cer un steag alb, o mână întinsă fără tremur sublim, litere şi mii de foi pentru viaţa ce ţi-o voi scrie, fără punct, fără edulcorari puerile, ca o soluţie temporară pentru abisul ce-l ascundem în noi. cumva vom traversa ridicola tăcere, cumva vom pune i-ul pe adevărul care-l spui a fi, cumva vei înţelege chipul meu în testul rorschach. de fapt uită de steag, de teste, de repetări patologice, de lamentaţii şi de tot universul înstrăinării mele, dar nu uita de telosul scrierii mele, fără punct, fără fatalism emoţional, ca fericire pentru fiecare atom din fiinţa Străinei.

unui alt personaj. IV

Posted by Vali Balcan on August 9, 2011

te caut de prea mult timp, promiţându-mi că te voi găsi, jurându-mi că a fost cel puţin un moment în care am trăit enorma ta fiinţă, acolo, în serile alea în care opream ceasul de timp, minţind adolescenţa că trăiesc epifania. mi-am promis că nu voi înceta niciodată să mă îndur de tine, de noi doi, de ne-ştiinţa asta pentru concret, de toată citirea ce mi te arată altfel decât ştiu eu să înţeleg. apoi am îndrăznit să te cer în frumuseţe, simplu, ca un pictor cerşetor, cumva ratat, cumva fără aură, cu ochii goi de tot sufletul meu. am îndrăznit să ignor lumea, să mint şi să mă divid, să te împart cu societatea şi să îţi recit cuvintele pe care deja le memorasem. apoi am pierdut tremurul, emoţia aia ce şoca, revocând consiliul ce te împărţea între nou şi vechi. te ştiam de mic, cel puţin după cum te desenau mâinile astea amorfe, dar ne eram străini, deşi părea că purtăm acelaşi nume, deşi îmi părea că noi ne-am creat din joaca sublimă a nopţii. te caut de atunci, răscolind sute de cărţi, mii de poezii, ascultând filosofia cum te pierde, religia cum te vindecă, societatea cum nu te înţelege. te-am şi scris, ratând genialitatea, căzând în capcanele timpului, uitând în timp preţul luminii, căutând esenţa din care să te păstrez, din care să pot lega o credinţă pentru toate zilele. te caut de prea mult timp ca să mai ştiu să pun egal în faţa întâmplărilor, acceptând că e o neputincioasă revoltă ce nu te mai vrea, o uşoară indiferenţă în faţa celebrelor citate, înţelegând că melancolia nu îşi are sens pe insultele tăcerii. am întrebări, tăcere cât un nord al exilului, dorinţă de a înţelege, minte aptă pentru metanoia, dar nu ştiu dacă mai suportă sufletul un alt infern al ignorării. măcar de ar exista un răspuns clar, care să spargă turnul de fildeş al catedralelor nebuniei, promiţând o linişte ce are viaţă sau moarte. te caut de prea mult timp, dar încă nu sunt dispus să-mi dai un răspuns negativ, asta de dragul străinei, ce speră să-ţi vindeci nepăsarea, iertându-te de golul azurului.