subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

Metehne. II

Posted by Vali Balcan on June 15, 2012

Mi-a fost teamă să număr zilele pentru ultima oară și mi-am tot repetat fuga de metehnele distanței dintre noi, însă sunt prins între aici și curând, între formă și conștiință, între împlinire și devotament. Aș putea enumera până la infinit formele între care suntem prinși, ușor sacre, mereu unice, ca o rescriere a conștiintei fericirii, ca un vis inventat de gândurile tale. Astăzi e ultima zi în nord, ultima scriere din meleaguri străine, ultimul capitol al depărtării și al stingerii Aurorei Boreale în inima unui jalnic refuz. Călătoria trebuie să fie scurtă ca o vindecare pentru rănile cuvintelor ce nu și-au atins agonia sau starea primordială.

De o vreme singura idee ești tu și tind să spun că din facerea lumii s-au transformat atomii în secunda întâlnirii noastre, iertând timpul și fantasmele erorilor ce ne-au ținut străini, acceptând că astăzi distanța dintre noi va fi motiv de poezie, de dor și emoții prea sincere pentru a fi pronunțate în agonicele rătăciri.

Am o inimă dependentă de iubire, independentă de lume, dependentă de tine, ca o transfigurare pentru toate clipele în care n-am știut cum să-ți scriu ochii, frumusețea și împlinirea. Mă frământ să reușesc perfecțiunea, să-mi înving tăcerea din pumnii strânși ai depresiei, dar îmi dau seamana că sunt doar un filosof idiot cu paradoxul în prea multe sensuri, o recapitulare a propriei acceptări, a propriului sens în devenirea celui ce-ți sunt, un capitol încheiat ca un telos pe care-l vei trăi fără să-ți mai tremure cuvântul pe literele iubirii, fără să mai fie abis sau falsă modestie.

Iar acum am nevoie de tine să-mi vindeci oboseala psihică ce pare de neclintit și ureltul pe care-l țin închis fără ecoul deznadejdeii, fără foamea de a ruina nașterea magnolului. Și doar brațele tale capătă sensul epifaniei ca unică formă de împlinire în uman.

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.

lumini în midgard

Posted by Vali Balcan on April 4, 2012

Lucrez noaptea, deși termenul corect e altul. De luni bune văd soarele doar la apus, pe când se satură de vrăjit oameni și mări de ape. Uneori e doar o continuă noapte, uitând numele zilelor și rostul unor numere care în tot timpul acela nu reprezintă mare lucru. M-am obișnuit destul de repede, găsind un farmec nou în gândul nopții, o aură ușor morbidă, dar seducătoare. Apoi au urmat lungi texte, noi concepte, zeci de mii de cuvinte scrise cu aer stins de lumină, concluzii și găsirea unui sens corect. Am împărțit cu Ingrid toată fericirea, ea scriindu-mi diminețile, eu veghindu-i fiecare noapte. Nu mă plâng, trăiesc o beatitudine exemplară când vine vorba de a completă spațiul gol al fiecărei zile cu o deșteptare, ba chiar mă bântuie fericirea când scrierile ei îmi vibrează lumina dimineții.

Nu pot nega frumusețea nopții și misterul fiecărui sunet, însă astăzi m-a surprins lumina. După foarte mult timp am fost nevoit să mă întorc în locul unde lucrez, însă de data asta în plină zi, pe când cerul căsca plictisit de amiază. Un soare brutal invada încăperile desenând alte nuanțe pentru pereți, altă viață pentru sufletul locului. Am fost surprins într-un mod plăcut, ba chiar am căzut pradă unei frumuseți pe care o uitasem de luni bune. M-am trezit descoperind un alt sens al lucrurilor, o lucire total nouă, unică, dar nu un miraj, ci realitatea care învingea aproape toate nopțile singurătății. Am înțeles astfel rolul luminii, dar nu ca forță a naturii, ci ca împlinire în viața mea, din primăvara primei scrieri până în numele celei mai frumoase ființe. Iar de atunci aurore boreale scrutează buzele în zâmbete și dorul în șoapta revederii.

Acum e din nou noapte, iar liniștea asta perfectă doare până-n sufletul luminii, trezind dorul unui blând răsărit sau căldura amiezii într-o plimbare ce va face magnolul să-ți sărute părul cu florile sale. Iar lumina va purta pe veci numele tau, Ingrid!  

gând teluric. Străinei

Posted by Vali Balcan on November 26, 2011

O pagină goală între mine și tine, un răsărit pe coasta nesfârșitului și un dor ce spulberă timpanul timpului.

S-au deșteptat nesfârșitele nopți, Straino, păstrând  în ele atomul găsirii tale, cuvinte născute din inimi tinere și patima unei vieți împreună. O fotografie stă dovadă liniștii ce-ți adâncește veghere, răscolind lumina de sens, dând gust tuturor frământărilor ce-ți înțeleg prezența din spirit spre eternul zâmbet. S-au deșteptat stelele cu sens boreal, acceptând culoarea ca umanitate covârșitoare, devenind spectacol celest pentru depărtarea dintre mâinile noastre. Ne lipsește o stradă sau prima întâlnire, dar dincolo de memoria ce ne-a făcut perfecți se află rătăcirea tuturor clipelor împreună, acel covârșitor tablou în care tu știi să-mi fii verbul existenței. O pagină rămâne goală, devenind liniște pentru așteptarea ce-ți răsare din emoții, acaparând orice aspect al frumuseții pentru toate generațiile scrierii. Ar fi dor sau durere mentală, depresie sau căldura celui mai puternic vis, însă dincolo de o memorie perfectă frumusețea s-a oprit pe umărul tău, șoptind promisiunea re-întâlnirii cu tine, din iarnă până-n veșnicia anotipului tău preferat.