subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

te găsesc în vis

Posted by Vali Balcan on July 22, 2015

Te găsesc în vis. Pașii îți grăbesc uitarea, liniile întinse ale nădejdii și jocul din care lumina iese mereu învingătoare îți trezesc timpul perfect al melancoliei. Te găsesc în vis. Ești vie, cu limita întâmplării aproape de basm, cu zâmbetul aproape de extaz, cu glasul aproape de pieptul meu înflăcărat. Te găsesc în vis. Ești acolo, o stafie pe o stradă nordică, o nălucă ce-mi amintește de primul gând al creației. Te găsesc în vis, copilă comodă a nefacerii, lumină străpunsă de bezna derutantă a verbului mișcării. Te găsesc în vis, infinită emoție pentru un finit număr de ani, eternă emoție pentru un gând vândut ție pentru nesfârșite anotimpuri. Te găsesc în vis și ești la fel de frumoasă ca prima dată când tot ce-am știut a fost o interogație. Acum, acum facerea rămâne ca o definiție pentru tot ce poate da viața mai strălucitor din agoniseala cuvintelor, din panteonul în care singura zeitate erai tu. Te găsesc în vis, te găsesc în memorie, te găsesc în fiecare obstacol din fiecare zi. Ești acolo, ești aici, ești prezența întruchipată a condiției de a reuși să învingi o mare de ne-învins, un capăt de drum fără telosul ce-ți poartă numele înscris în acel magnol perfect al imaginației. Te găsesc în vis, la fel ca-n prima zi în care te-am zărit alergând pe o scară infinită spre un cer concupiscent, ca-n prima zi în care te-am găsit pe o stradă nordică, stradă în care timpul tăcea în armonia pașilor tăi plutind. Te găsesc, Straino!

lumina pe care o știu

Posted by Vali Balcan on January 8, 2011

Am învățat numele tuturor nopților de iarnă, a trebuit sa o fac, a trebuit să le iau ca atare și să le adun cu ceva. A trebuit să le împart din amiază până în dimineață, a trebuit să accept că se întind atât de mult încât au uitat și ele de geneză. Lumina artificială păzește pașii și astâmpără o fugă tenebră, dar nu reușește să îmbuneze soarele de primăvară.

Am învățat despre frumusețea nopții, despre o plimbare în pasul grăbit al stelei de nord. O liniște infinită adună gânduri pentru Dumnezeu, o pace cumplită câștigă sufletul ca o fredonare de vals. E pentru prima oară când nu mă satur de noapte, e prima oară când accept întinderea ei exagerată. Nu mă îndoiesc de lumină, doar că liniștea nopții e ca un balsam peste cuvintele ce rănesc sufletul, cuvinte din guri acum adormite de noapte.

Lumina pe care eu o știu nu tremură în fața nopții, ci adună în ea fiecare secundă din veșnicie, ca o împlinire a timpului din rai.

E noapte adâncă, dar asta înseamnă că se apropie dimineața, curând, fără ca Soarele să lenevească într-o logică șubredă. E seară superbă, dar asta e doar o altă forma a Luminii pe care eu o știu, formă prea puțin înțeleasă de predicile unor generații demult adormite.

Lumina pe care eu o știu se poartă în inimi, ca de acolo infinita iubire să lase raiuri și să vină indiferent dacă e noaptea sau ziua fericirilor noastre.