subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

în luptă cu condiţia

Posted by Vali Balcan on May 9, 2011

am crezut că m-ai uitat în timp, între ape învolburate şi case albe, identice visului rătăcitor al repetiţiei fără sens a creaţie. m-am stârnit cu întrebări contra ta, ridicând la fileu toate problemele credinţei mele, reuşind oarecum să-ţi mişc degetul de pe nebunia tablei de şah. tăceai confuz de îndoielnic, încercând să mai mişti câte o apă din larg spre uscat, hrănindu-mă cu peşti şi balene ce-mi par tot mai greu de digerat. m-aş fi mulţumit cu ignoranţa şi cu absenţa ta, de parcă toată literatura trebuia să te nege de conţinut şi moralitate. am şi încercat să-ţi trântesc uşa conversaţiei peste degete, ca măcar să ţipi şi tu că te doare păcatul meu, că te dor cuiele alea ruginite, că te mişcă poezia mea în care îţi mărturiseam durerea cu care te-am rătăcit. nu ţi-ai tras mâna şi ai lăsat metalul rece să-ţi lovească dumnezeirea, explodând în furtuni ce au întunecat oraşul fericirii. ar fi trebuit să-mi dau seama că sunt rătăcit, dar am continuat expozeul necredinţei cu suficiente argumente (până şi eu le credeam, avansând în balans logic şi rămânând cu sufletul uscat de vântul nedumeririi tale). şi continuai să taci, de parcă asta însemna pedeapsă, să te uiţi în ochii mei şi să nu exprimi nimic. te aplecai din când în când şi scriai colbul cu câte un eşec de-al meu, apoi suflai duh şi se apropia de uitare toată copilăria mea.

am crezut că înţelegeam vorbirea ta fluentă, însă liniştea aia abisală deja mă nimicea. s-a născut un gol adânc ce se hrănea cu speranţe, adunând în el tot răul de o viaţă al faptelor mele. uneori nu mai reuşeam să fac diferenţă dintre mine şi acel abis ce mă îngenunchea de spaimă. tu scriai sfinţi şi arhangheli pe aripi, porunceai soare şi mări întinse, flori şi copaci dezrădăcinaţi, noapte şi vara celor mai frumoase sosiri, însă mie nu-mi mai porunceai nimic. poate te-ai săturat să mă priveşti cum mă încrunt de psalmi şi cum trec repede foile dintr-o dimineaţă în alta.

şi se făcea prea mult gol de înţelegeau păsările trecutul, şi atunci te-ai săturat şi tu să-mi mai taci şi ai mutat regina pe inima mea. nu ştiu dacă asta înseamnă mat sau dacă e felul tău de a-mi spune că destinul nu e o revelaţie fără sens ci o nouă şansă pentru eternitate. dar o să aflu răspunsul nedumeririi exact când vei pune cuvântul tău pe inima străinei.

Doamne?

Posted by Vali Balcan on March 21, 2011

Te citeam cu fiecare Cuvânt deşi nu mă simţeam parte a revelaţiei tale. Uneori chiar insistam să  nu fiu acolo, să mă laşi să zăbovesc în iarna asta ce pare perfectă, să mă laşi să mă strecor printre fiorduri şi doar să fiu. Îmi era suficientă existenţa, mersul agale şi gândurile care au fost prinse de o idee. Îmi eram suficient tot acest univers în care m-am creat ca o extensie a infinitului tău. Probabil e melancolia aproape de linişte, poate e dorul ce-ţi câştigă dreptul în minta mea, probabil ne-am rătăcit prea mult ca să nu ne pese.

Te citeam în fiecare zi cu o precizie matematică, literă de literă, ca şi cum fiecare neînţelegere era o altă expresie a fericirilor tale. Poate tu erai fericirea pe care eu o completez altfel, ca o risipire de cer pentru un pumn închis. Uneori mă citeşti tu, dar nu mă sperii pentru că tu ştii orice expresie a necredinţelor mele. De fapt nu crezi că ele mă definesc într-un mod absolut, ci ştii că eu mă îndoiesc tocmai din nevoia de a testa orice poruncă de-a ta. Şi ai o răbdare puţin prea mare, ca şi cum ai putea închide în ea fiecare nelinişte ce-mi bântuie raţiunea.

Te citeam aproape de fiecare anotimp, dar pentru tine eram doar eu, un gând anapoda într-o multitudine de stări. Uneori simt că tu doar taci, dacă aşa pot numi bunul simţ de a nu-mi sparge uşile frământărilor, ca apoi să îmi repeţi despre o altă idee, unică de felul ei. Mult timp am crezut că rătăcind voi cunoaşte ceva, dar se pare că e nevoie de o alt fel de fugă, poate nu atât de credibilă. De fapt eu am o credinţă dată cuiva, cu un preţ echitabil, ca o împărtăşire simetrică de stări şi credinţe, doar că uneori cred că acele pagini vor însemna o carte, cartea unicei revelaţii.

Te citeam, dar nu pentru a spune altora ceva, nu pentru a-mi da cu părerea, ci pentru a-mi ţine sufletul viu.