subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

umbre în timp

Posted by Vali Balcan on September 2, 2011

Am renunţat să mai analizez felul în care oamenii se flatează singuri, înţelegând totul în nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului. Se ridică teorii exagerate, se multiplică stări, se conservă valori eşuate, ca o fugă nesfârşită după supravieţuire. Nu e cazul să subestimez capacitatea oamenilor de a se regenera, dar care e măsura după care ne ghidăm? Care e preţul care trebuie plătit pentru o supra-vieţuire pertinentă? A deveni o persoană înseamnă a te întoarce asupra ta, înseamnă a săpa, în niciun caz nu înseamnă a pune alte măşti sociale de dragul unui bine imediat. Oricum, umanitatea îndeamnă la fals, extrapolând conceptul de fiinţă până-n abolirea celor mai frumoase cuvinte.

Poate asta înseamnă să te re-construieşti, să nimiceşti orice concept ce ar putea triumfa asupra conştiinţei binelui, dezechilibrându-ţi capacitatea de regenerare. În momentul în care eşti pus faţă-n-faţă cu damnare, calea cea mai uşoară este eschiva, dezvinovatirea şi pasarea responsabilităţii asupra unui alt ins capabil să o poarte. De aici începe declinul fiinţei. Conceptul biblic cere egalitate între tine şi aproapele tău, devenind imposibilă folosirea a două unităţi de măsură pentru eşec, asta dacă dorim să păstrăm sufletul viu. În momentul în care renunţăm la dreptate în detrimentul falsului (implicit păstrarea unei imagini limpide, dar în realitate perfide) se produce crevasa fiinţei. Din momentul acela ne pierdem chipul, devenind o formă fadă a inerţiei existenţei, reuşind să construim viaţa pe tipare luciferice, flatând până-n extaz fiinţa ce poartă masca morţii în rozul zâmbetului.

Trezirea la realitate pare imposibilă, în măsura în care ceea ce am devenit înseamnă involuţie, dar imposibilitate este constrânsă tocmai de orbirea noii fiinţe. Lumina îşi pierde nuanţa, universul devine abis, iar focul ce mişca fiinţa se lasă pradă îngheţului. De aici până la realizarea eşecului e cale de un ev, iar speranţa rămâne în unicul gram de umanitate rămas. Până la urmă e nevoie de un punct de sprijin dincolo de noi, o credinţă oarbă şi aruncarea cu ultimul gram de umanitate în braţele realităţii. Dacă ţi-ai pierdut umanitatea devii pradă pentru celor mai furioase abuzuri sentimentale, indiferent de mimica unei vieţi ce pare genială. Şi de acolo salvarea nu mai înseamnă nimic, nici măcar un concept al flatării că te iubeşte absolutul.