subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

Eu sunt latura mea negativă

Posted by Vali Balcan on September 21, 2014

Eu sunt și cealaltă latură a mea. Latura morbidă, latura care nu știe refuzul, latura care uită să învețe umanitatea și iertarea păcatului de a fi liber. Latura ce nu știe să convingă realitatea de o punere pe inimă a transformării ce se petrece ca o eroare a dezinvolturii. Eu sunt și căderea în colb a fiecărei poezii efemere, eu sunt chipul ce naște Străina și invidia de a fi umană, eu sunt ridicarea norilor pentru zile nefaste, devenind Atlas al nevoii de a mă simți. Iar simțul este latura mea negativă, reușită pentru tot ce înseamnă expresie și mișcare, atom al ființei și iluzie pentru un veșnic curând. De acolo lautra mea se transformă ca un fluture în orice înseamnă fericire, extaz, abandon și regăsire. Eu sunt abandonul ursitoarei, refuz pentru glasul ce ar fi trebuit să fie magie și împlinire dincolo de ani a poruncii de a mă întâmpla ca un număr perfect, ca un extaz pentru o lume perfectă. Eu sunt tot ce nu pot simți cu inima, tot ce nu pot atinge cu mâna, tot ce nu pot împlini cu fapta. Sunt omul fără de aripa rătăcirii, omul frânturilor de texte, omul blocat în imediat. Eu, eu sunt și cealaltă latură a mea, latura nădejdii, latura zborului lin din gând spre etern sublim, latura perseverenței, latura reușitei. Aici, în clipa schimbării, la porțile catharsisului întrebarea își întinde colții deznădejdii: oare eu sunt și latura mea negativă?

unui alt personaj. VII

Posted by Vali Balcan on October 12, 2011

poate te-ntrebi ce s-a ales de scrierile noastră, dar știi prea bine că nicio scuză nu împarte timpul în reacția întâlnirii tale, determinând o altă scriere din inimă, un alt sfârșit de basm hidos. era frig, ca acum o vreme când îți promiteam capitolele mântuirii, aducându-ți jertfa sincerității pe luciul apei, implorând golul de margini, infinitul de frază, cuvântul de viață. poate acolo era marginea fericirii, într-o ușoară ratare imuabilă ce prevestea deznădejdea ca o tăcere banală. într-un fel ai și tu dreptate, oricât aș vrea să te consumi de formă în umanism, dar să fie oare atât de crudă desprinderea de vis pentru acest gram de realitate? țin minte că erau lucide schimbările la față, indiferent de colosul ce-l știa inima ca un păcat de a mă răzvrăti, înapoind genezei toate definițiile ce inventau culoarea chipului tău. de atunci s-a făcut noapte, tăcere și orașul alb a devenit o căutare în pustiul mirajelor. poate încă te întrebi de unde până unde ține abisul, cu ce-l mai măsor acum de toamnă, sau ce antinomi folosesc pentru a te rătăci de tine, într-o ușoară desprindere intelectuală. dacă încă te întrebi înseamnă că n-am orbit suficient, sau poate că e doar afazia ultimei strigări. într-un fel am depășit telosul iertării tale, apropiindu-mă cu pași repezi de căderea-n ritualul candidelor epifanii, exersând dreptul de a nu mai înțelege nimic, nici ca răspântie de viață, nici ca eden de moarte. de fapt e doar o ușoară introiecție ce și-a pierdut scopul sau mijlocul de a comunica nevoia de tine, implorând o ultimă întrebare în neputința de a te vindeca pentru etern. (să fie oare prea devreme pentru leviatanii durerii?)