subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

insomnii

Posted by Vali Balcan on April 27, 2015

Noaptea, revelatie tacuta, cu umarul scurtat de aripi, prada dorintei de a ma recunoaste, timpul ma impinge in agonie, iar insomniile mele incep sa infloreasca pe masa de scris cu cearcane rosii imprejur. In camera goala, aerul bate pasarea asteptarii, invadand trupul in parfumul efemer al nadejdii de a te intelege. As incerca sa-ti cunosc umarul febril, mana ce inventeaza linii intinse impotriva noptii, tristetea pe care tu o porti la gat ca pe o esarfa sidefie, ca pe un poem antidot. As incerca, dar fiecare vers pare o treapta spre esafod, in tine vibrand ghilotina separarii de cuvinte in conjunctii concrete, in litere verzirosii ce se lipsesc de forma buzelor tale intr-o discromatie perfecta, intelegand doar tablou total, doar prezent continuu si tot ce simt acum este nevoia de a-mi izbi cu sete tampla de extaz. Cerul nu va pleca nicaieri peste noapte, invatand tacerea timpului grabit, orelor prea lente, minutelor prea scurte, secundelor acum, aici, disperate de sensul ce-l dau unghiilor de carne, trupului de cremene. In tine aripa este frageda, mainile-mi par smulse din pamant, acoperite cu piele si rani, maini ce lovesc mangaindu-te, cautand fara sfarsit un punct de sprijin in fatidica epifanie dezgolita de har, inventata ca nevoie pentru a scurta concertul funest al invidiei de a ma reusi. In fiecare poet se afla o ghilotina, in fiecare imbratisare spatiul devine o camera goala, zavorata de lumina ce-o apune doar soarele ochilor inchisi.

Metehne. III

Posted by Vali Balcan on April 9, 2013

Cel mai probabil nu-ți voi înțelege răspunsul. Poate din neștiința exactă a infinitului, poate pentru că în loc de inimă am o mare a uitării sau poate neștiința nu și-a găsit încă ghilotină!

Mă aflu undeva între simplitate și lucid, răbdător cu imposibilitatea de a scrie, ucenic al nădejdii, dar aproape de gândul ce-ar putea resuscita sensul existenței acestor texte. Îmi este comod să pierd timpul fără să-mi hrănesc sufletul de carte, îmi este comod să recit pe litere toți psalmii învățați în copilăriei și este uman să uit imprecațiile în detrimentul fericirii Sale. Nu sunt neparat leneș, dar îngrop tot mai adânc litera în gânduri negre și reușesc să mă conving că fericirea este ca o nemeritată stare de bine pe care nu știi să o prețuiești decât atunci când te doare trupul sau sufletul, de gol, de lovitură sau de prea mult banal. Și banalul ăsta mă confundă zile întregi cu nemurirea, de parcă sunt predestinat să-mi trăiesc deșteptarea pe aceleași întrebări, iar somnul pe același vis în care dincolo este doar calm.

S-ar putea nici să nu mai conteze scrisul atât de mult, oricum nu ca formă ce învinge cerul de întrebări, nici măcar ca taumaturg al unui suflet rănit, dar poate că într-o dimineață deșteptarea va fi un cerc închis în care viciul va deveni orice altceva decât moarte (și poate tot atunci voi reuși să ies din bucla asta literară în care mă aflu de mult prea mult timp).