subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Gând IV

Posted by Vali Balcan on April 19, 2011

Au fost zile întregi în care nu am văzut lumina pentru nicio secundă, de parcă tot nordul acesta dorea noapte indiferent de nevoia ce o simţeam în suflet. O noapte ce vestejea revenirea, suflând îngheţ şi spaimă în orice colţ al minţii. Au urmat alte zile nesfârşite într-o beznă ce nu făcea posibilă beatitudinea, au urmat zeci de pasaje citite pentru linişte mentală, au fost zâmbetele acelei fiinţe ce mi-au dizolvat apăsarea pentru o clipă, deşi vocabularul ei se limita într-un sărut al copilăriei (de parcă ştia că în mine e golul tuturor emoţiilor). Era Decembre sau orice altă iarnă, indiferent de nume, dar nu melancolia sfârşea în vise, ci tăcerea. Liniştea şi emoţia în care aştepţi pe cineva, în care aştepţi ceva, poate o literă, poate o idee, poate împlinirea unei teorii, poate chiar ceea ce niciodată nu ai ştiut că vei avea. Şi iarna nu s-a terminat decât acum o vreme, nu atât de repede cum ar fi trebuit, dar nu am găsit încă numele mitologic al luminii, însă am găsit altceva. Uneori e noapte, doar că acum nu doare atât de perfect, însă asta e doar o concluzie pentru timpul ce se va scurge până într-o zi de vară când liniile oricărei emoţii se vor transforma într-un infinit dezechilibru al raţionalului în sentiment. Până în acel moment ştiu doar teoria care face posibil sentimentul.

Au fost zile întregi în care nu am văzut lumina, însă nu mi-am pierdut pentru nicio clipă credinţa.

gând ambiguu (V)

Posted by Vali Balcan on April 6, 2011

poezia şi timpul real. e departe ploaia sau primăvara sau poate niciuna. e aproape dorul sau poate fericirea sau poate amândouă. e timp real în care nu pot şti dacă secundele bat pe ritmul inimii sau dacă ele consumă pur şi simplu existenţa. de fapt nu e nici poezie nici timp real, e doar o multiplă stare de spirit, o pauză între litere şi o metaforă fără adevăr. dar nu e metafora principală, nici măcar cea mai folosită, e doar o ploaie fără nord, e doar o stare fără inimă. e timpul ce-mi aduce vara, e poezia ce nu ştie decât un nume. e doar o altă ploaie ce-mi pune frigul pe umeri, e doar o tristă primăvară plângând iubirea. de fapt nu e o stare ce-şi permite infinutul, e o privelişte în care vântul mută locul tău lângă mine, dar nu aproape ca un destin, ci ca unică magie. e seară şi te-aş putea găsi în toată creaţia ta, dar am nevoie de cuvânt, poate şi de credinţă, dar sigur de vară.

ca o maladie a sensului

Posted by Vali Balcan on March 30, 2011

E mai simplu sa încep de unde am ramas. Acolo am continuitate, am o baza, am o idee, însa totul pare eronat, acolo totul e profanat. Apoi încerc o resuscitare a luptei cu Divinitatea, poate ca acolo e de fapt toata scuza matematica e virgulei, dar primesc mai multe întrebari în loc de un raspuns clar. Nu e neaparat un raspuns, nu atât de clar, dar mergând mai departe trebuie sa supun mintea introspecției.

E simplu să te întorci undeva unde ai mai fost, e de fapt calea cea mai simplă pentru eșec, la modul genial al căderii, dar e obligatoriu să pui punct. Ai o idee, ai o țintă, ai o imagine a Divinității, ai răspunsurile instrospecției, ai viața în față. Nu există balanță, nu există scurtătură. Ești doar tu și multe întrebări fără rost, toate revelațiile și un gol aproape perfect. Ai putea să te întorci la geneză și să îmbătrânești eșuând, repetând același scenariu la infinit, ca o perioadă matematică. Ai putea să resetezi totul, să uiți de întrebări, să uiți de o idee, de un rezultat al introspecției, să te desființezi complet. Până la urmă la ce sunt bune întrebările alea? Care e farmecul lor când știi că sunt imposibile? Ar putea fi pretextul stagnării, ar putea fi ca o mituire a zeilor să-și împartă ambrozia cu tine, dar în fața Dreptății își pierd forma, devenind simple cuvinte sparte de timp. La ce bun să ai o idee dacă credința unor cuvinte e tot ce ai? Doar introspecția rămâne punctul după care alegi, dar asta înseamnă să nu trișezi răspunsurile. E timpul să fii corect și să apeși butonul. Până la urmă nu pierzi nimic din ce oricum ai pierde în timpul ce urmează, ca o ațipire a cuvintelor spuse cândva. E dificil și poate părea sinucidere, însă e vorba de o resetare a valorilor și priorităților, a binelui necesar, a vieții ce pare că se scutură de o iarnă grea. E până la urmă vorba de o devenire a stărilor, dintr-un haos neprefăcut într-o liniște aproape de fericire (sau poate e important echilibrul dintre ele). Și nu e vorba că ăsta e răspunsul perfect, dar ce altă aruncare în gol mai știi care să desființeze orice neînțelegere dintre tine și toată forma rațiunii?

Ai renunțat la orice formă logică de exploatare, la orice privire curioasă către lume și ca ultimă soluție te decizi să apeși butonul. De fapt poate ăsta e răspunsul la toate frământările ce te-au încolți pentru mult timp. Apeși butonul știind ca te vei trezi altundeva și speri, speri ca acolo, altundeva, să ai un punct de sprijin.

gând ambiguu (IV)

Posted by Vali Balcan on March 28, 2011

Să presupune pentru o clipă că știu toate răspunsurile și că pot rezolva toate ecuațiile. Să presupunem că te-ar putea interesa toate aceste răspunsuri, dar asta nu ar însemna să te întorci cu încrederea către un străin? Poate răspunsurile alea ți-ar salva mintea pentru eternitate, poate că în ele ai găsi liniștea care îți atacă sufletul, însă asta nu înseamnă că trebuie să crezi din nou într-un om la fel de abătut ca și tine?

Poate e ușor să nu se termine toată povestea, ca atunci când numărul scrierilor nu înseamnă perfecțiune, ci maturitate. Știu că sunt multe citate ce m-ar contrazice, știu că sunt multe persoane care știu doar verbe sumbre, știu că sunt oameni care știu doar stări luciferice, dar raportarea la realitate nu e un lux, e o necesitate. E simplu să ne ridicăm și să afirmăm ceva doar pentru a ne proteja, pentru a părea în continuare grațiosi, stăpâni pe situație sau învingători, dar în față dreptății cine poate ridica privirea să raspunda cu vocea calmă că a învis? Oricum nu e vorba de un câștig pentru că prada e pur fictivă, dar e destul de convenabil să transformi realitatea în realitatea ta. Apoi vin cuvintele, mii, blamări și niciodată adevărul. Dar poatea asta e esența omului, o continuă construcție de ziduri ce îl protejează. De cine și de ce nu e relevant, pentru că adevăratul dușman este în el și nici măcar moartea nu îl poate salva de asta. E simplă o introspecție sinceră, dar asta ar dezechilibra multe aspecte din noua viață, însă daca nu o facem acum se va întâmpla de la sine și atunci se va dărâma totul, lăsând doar un loc întins unde să te reconstruiești. Dacă e prea târziu se va termina cu un dezechilbru imens, poate cu nebunia regretelor veșnice. Însă rolul interogației s-a pierdut atunci când te-am întâlnit, dar nu în același răspuns, ci în ecuația ce desființa eșecul.

gând ambiguu (II)

Posted by Vali Balcan on March 17, 2011

Numele tău capătă o formă candidă atunci când îl pronunț. E un vis prins în realitate, pradă fiecărei revelații. Ar putea fi o expunere, dar te confuzi cu celelate personaje care au pretenții asupra textului. Tu oricum știi că suma numelui tău e perfectă, ca aceeași seară de vară dupa care te ascunzi. Ar putea fi de vină ploaia nordului, aurora boreală sau toate cuvintele pe care le-am schimbat cu aceeași convingere zilnică. Nu-ți scriu să te amărăsc, nu sunt atât de curios de fatalitate, ci scriu pentru că acolo în numărul acela există ideea ce ți-a redat șansa de a te bucura de tine.

Nu cred că ai o aură după care te pot găsi, ci un oraș. Ai un oraș în care mă rătăcești și o stradă pe care nu mă lași să intru. Nu înțeleg care e jocul tău, dar știu că în amalgamul acesta de stări și expuneri o să aflu poteca ascunsă către sufletul orașului.

Un teatru în care joci tu același monolog al existenței, de parcă încerci să împlinești și partea mea din rol. E o sală mare, frumos aranjată,  dar goală. Pe un scaun stai tu, explicând diferențele de limbaj, pe celălalt sunt eu, nemaințelegând nimic.

Nu e nevoie de aplauze și de public pentru că rolulurile sunt înțelese doar de noi. Tu joci mult mai bine, de parcă nu există diferență între cuvinte și realitatea lor. Dar poate tu ești fiecare realitate a stărilor mele. Eu mă străduiesc puțin, obosind uneori, însă mă ierți de stângăcii. Ai rădare cu mine și îți repeți următoarea frază în minte, de parcă tu ai fi făcut textul, încercând astfel să mă prinzi în complexitatea ce te înconjoară. Știu bine că textul e făcut și de mine, dar oare eu de ce nu am aceeași fluență ca și tine?