subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Despre familie (într-o uşoară stare de melancolie)

Posted by Vali Balcan on April 27, 2011

Vorbesc foarte mult despre familie de parcă aş fi bolnav de dor sau de orice altă stare, însă am găsit că timpul petrecut în mijlocul celor dragi a fost timp de calitate, niciodată aiurea sau egoist, mereu convins că celălalt este o completare a fiinţei mele. Dar nu o completare ce aduce în discuţie inferioritate, ci diversitatea ce face posibilă unitatea. Uneori îl ascult pe George cântând minute în şir la chitară sau la pian, alteori povestesc cu Nely multele frământări metafizice şi teologale ce ne rod gândurile, apoi cu Anca râd de farmecul lui Alexander şi al Anabellei sau poate povestim un film drăguţ. Cu Laura împart bucătăria, eu curăţând cartofi ea ispitindu-mă despre viitorul meu sentimental, dar mereu rezultând o mâncare deosebită, la fel ca toate discuţiile cu ea. De fapt surorile mele fac cea mai bună mâncare din tot nordul acesta îndepărtat. E superb cum se îmbină arta culinară cu discuţiile acelea ale vieţilor noastre. Îmi este dor de Bety, de sinceritatea ei debordantă, de farmecul ce-l are maturizarea ei, aducând a revoltă. Îmi este dor de Lau, de clipele alea în care îi puneam întrebări despre Divin şi filosofii ascunse, dar mereu m-a impresionat stilul lui calm cu care răspundea tuturor neînţelegerilor mele tâmpe. Uneori mă întreb ce mai fac Andreea şi Dragoş! Îmi amintesc de întrebările mamei şi de toată complexitatea cu care îmi stârnea reacţiile înţelegerilor. Încă mă întreb care va fi prima ei întrebare când îi voi vorbi despre taine ascunse! Apoi sunt călătoriile cu tatăl meu prin toată ţara, avansând în discuţii ce nu pot fi cuprinse nici măcar în seminarii întregi. Răbdarea lui în explicarea necredinţelor mele şi lipsă acuzelor pentru aproape erezia minţii mele îmi lipsesc acum.

Sigur e melancolie, dar nu e suficient doar atât pentru că e vorba de un dor ce nu va mai fi niciodată săturat într-o reuniune a noastră. Acum port discuţii cu Øyvind despre multe întrebări, iar Laura încă îmi traduce gândurile sincere ale lui Ole (aici de vină este lenea mea de a învăţa limba asta nu foarte frumoasă). Cu Coco mă mai întâlnesc la ciocolata aia caldă, foarte bună, pe care o face mereu când merg acasă. Apoi râdem şi povestim diverse lucruri.

Suntem mulţi acum şi fiecare înţelege melancolia în felul lui sau poate ăsta e de fapt sensul vieţii iar eu înţeleg anapoda evoluţia. Vorbesc despre familie în sentimente sacre, asta pentru că fiecare dintre ei mi-a ţinut sufletul viu, dorinţa aprinsă pentru bine, umerii când furtunile îmi spărgeau pieptul, fericirea când aveam prea multă, muzica când golul adormea soarele, conştiinţa vie când teologia se spărgea în mundan, speranţa când luminile vieţii se clătinau, emoţia când nu ştiam culoarea, iubirea când sentimentul era doar matematică raţională, iarăşi iubirea când nimic nu părea să mai conteze.

Vorbesc despre ei şi ştiu că nu este suficient, însă atunci când ne întâlnim nu cuvintele vorbesc, ci inimile noastre care tresaltă ca un răspuns la emoţia celuilalt.