subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

ziua a treia.

Posted by Vali Balcan on March 17, 2014

Aseara am reusit sa ma odihnesc dupa cateva cuvinte ce doreau sa ma inlature de tacerea stanjenitoare. Probabil acum am o linie de urmat, un inger* calauzitor ce ma bantuie fluturandu-si nervos singura aripa ce-i mentine echilibrul. Presupun ca-i este greu sa nu se teama de cadere, de ramanere aproape, de vid. E liniste. A adormit intr-un final, obosita de prea multele reverii. Are trupul subtire, ochii usor incercanati, dar aprigi de vii. Probabil se lupta de mult sa nu-si risipeasca credinta ramanerii. O inteleg. Aproape poate durea, departe poate fi binele ce-l cunoaste atat de rar. Ramane. De multe ori isi acopera bratul inimii cu aripa, oprind orice intruziune. I-a mai ramas doar una, cealalta fiind pe masa de operatie a sentimentelor. Stie doar sfaturi bune, tacand de multe ori in fata balantei. Ma cunoaste de zile bune, imi stie povara faradelegilor, lipsa conturului si depresia fiecarei bucurii. Acum doarme, acum are nevoie de umbra, de mutenie.Este frumoasa, exagerat de frumoasa chiar. Si-a taiat parul scurt, reusind sa-si aduca mai aproape toate trasaturile frumoase ale fetei. Pare o copila cazuta pe gandul basmic al seductiei. Uneori ma indura, alteori ma iarta de omul morocanos care pot fi. Ma iarta de prea mult bine si de prea mult rai. Uita sa manance si sa bea apa zile intregi, putand sa ma convinga ca existenta este mai mult decat satisfacerea unor nevoi primare.

Amiaza. Ma ridic cu greu din acest tablou celest si plec spre ziua a patra. I-am lasat pe masa cafeaua si micul dejun. Cand se va trezi ca sti ca sunt deja pe culmile inasprite de timp. Stie drumul, stie chemarea. Aripa va invinge mereu pasul grabit. La apus va deschide fereastra si ma va ajunge. Incep sa fiu tot mai convins ca m-am indragostit iremediabil de ingerul meu pazitor, insa care este muritorul care-mi poate blama slabiciunea de a da voie sentimentului sa invinga granitile dintre lumi?

*desi asexuat, ma voi referi in textele mele la inger ca la o fiinta feminina. ea.

Metehne.

Posted by Vali Balcan on January 10, 2014

Mă voi schimbă am zis. Voi scrie des și corect. Voi face o nouă transformare în universul meu și voi ceda în fața nevoii de a mă scrie. Mereu spun așa, mereu fac planuri de bătaie și mereu eșuez. Probabil nu promit cum trebuie pentru că refuz să cred că sunt incapabil să mă stârnesc în litera creației. Mă voi schimba și nu voi deveni o condiție pentru a publica, nu voi reveni niciunde și nu voi continua să descriu o dogmă. Sunt un om liber, încătușat de limitele care mă fac viu și corect, liber să nu mă mint atât de spectaculos într-o promisiune pe care nu o voi onora. De fapt m-am schimbat și urmez un curs total nou pentru mine. Urmez calea colaborării cu mine, reușita de a mă cunoaște îndeaproape. Am omis să îmi fiu intim și am ales viciile ca sens. Mă îmbolnăvesc de aer și de apă. Mă exasperez în nereușita de a opri furtuna care mă condamnă la a fi bolnav de dorințe. Uneori mă înving și regret că nu sunt capabil să văd că eșuez. Nici acum nu văd, acum doar rememorez clipele în care meditez la ce a fost. A fost bine, uitat de bine, uimit de eseul despre fericire. Sunt un om fericit, probabil cel mai fericit pentru acum, dar mă voi schimba inevitabil și atunci voi avea dreptul să mă tem de clipă, de promisiuni sau poate de mine. Îmi promit că voi scrie și voi scrie, măcar de frica de a nu mă risipi invizibil și inert. Probabil voi deveni corect, indiferent de valoare, însă pentru mine nu există depresia nereușitei, ci teama de a nu mă anihila. Oricum, a scrie înseamnă a mă descoperi, și ce poate fi mai plăcut decât a mă știu pe mine ca unică primejdie pentru reușită? Iar acolo, în clipa întâmplării promisiunii știu un singur gând ce-mi este suficient, gândul unei vieți în doi. Iar eu mă voi cunoaște până-n abisul Ziguratului ca o inevitabilă revelație a iubirii în doi!

uit să mă întreb.

Posted by Vali Balcan on October 29, 2013

Uit să mă întreb despre dor. De fapt uit să mă întreb despre mine, despre acum. Mă arunc spre viitor, plănuind în minte calea pe care o voi urma, luând decizia de a mă lepăda de singurătatea în unul singur, reușind să mă trăiesc în doi. Uneori este dificil, lupta purtându-se cu stoicism într-o încăpățânare egoistă de a mă lepăda de nefolositoarele stări abuzive de amnezie literară, dar găsesc mereu în suflet o coală pe care o voi păta cu gândurile de a trăi viața ca o enigmă, nu ca un răspuns al matematicii îndoielnice. Aș vrea să am un fir cursiv după care să mă ghidez, un plan în care să ființez ca absolut, fără teama de a fi abandonat într-un chip ce înțelege realitatea ușor greșit. Fiecare zi este o provocare, un alt motiv pentru a găsi stabilitatea în prezent, un real ce se mișcă constant spre planul din viitor. Sunt un om fericit, recunosc asta chiar și în momentele în care speranța pare că se termină în câteva secunde de înec. Se prea poate să nu am cursivitate, să pară că m-am blocat în dorința de a mă urni din loc pentru a scrie, se prea poate să fie reală această imposibilitate de a depăși granița în care hoinăresc. Regret tăcerea ca pe o durere pe care o simți în oase. Uneori îmi sunt străin de putere, programându-mă să învăț litera iubirii ca o constinetizare a prezentului în care mă aflu, iar uneori ca o constantă ce mă ține viu în tâmpla veșniciei. Uit să mă întreb de dor, de rai, de limita în care s-ar putea desfășura veșnicia și de granița în care realul învinge imaginarul. Sau invers. Dincolo de acum sunt idei, vise, speranțe. Poate și adevărul. Dar dacă uit să mă întreb și despre el?

unde mă aflu?

Posted by Vali Balcan on November 2, 2012

Am stricat două texte tot încercând să-mi explic liniștea, să-mi scuz dreptul de a mă recapitula, încercând de fiecare dată un alt început, cu alte multe promisiuni, însă știu că scrisul e un moft devenit vital, publicarea însă e doar o formă cenzurată de a mă trăi. Nu am capitulat și nici nu am deviat în amurgul idolilor, ci mi-am educat graba de a lovi în maturizarea gândirii. Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Suntem oameni liberi, chiar dacă libertatea nu se scrie doar pe pancarte sau ca scuză pentru desfrâul păstrării tradiției și nici pentru copilăria propagandei modernizării în masă a noțiunii de adevăr absolut. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început. Nu am pretenția că voi reuși stabilitatea exemplară, dar știu că mă aflu în punctul în care din egoism am învățat că în doi costul eșecului e mult mai dificil de întâlnit. Probabil fiecare avem un gol al deznădejdii, o aură lipsă pentru complet, o parte ce nu poate fi umplută de niciun concept științific. Eu am găsit forma aceea de complet într-o ființă la fel de convinsă de adevăr ca și mine. Sunt sigur că timpul va face public și oficial orice gând care mă îmblânzește, iar acum trebuie doar să trăiesc viața ca un prezent continuu, bucurându-mă și întristându-mă de câte ori este necesar, învățând zi de zi că viața nu e doar un șir infinit de clipe perfecte, ci urmează și un curs al durerii, păstrând timp și pentru trecerea prin icoană a gândurilor ce lasă un gust amar rațiunii, dar care se vindecă atât de ușor prin dulcele sărut al golului devenit femeie, ca o realitate covârșitoare pentru fiecare rugăciune oprită în tâmpla Divinității (sătulă de povara reinventării pentru încă o zi a luminii). Într-un final voi reuși să mă transfer în text pentru fiecare zi, iar când voi uita să mă aprob veți uita să-mi blamați ratarea în detrimentul unei zăpezi mentale ce va acoperi păcatul de a ne asuma pentru încă o zi prezentul.