subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

străinei, ca o completare de stări.

Posted by Vali Balcan on April 15, 2011

Poate m-am obişnuit să fie seară când te scriu, poate iarnă, poate niciun anotimp prea fericit. Îmi amintesc de prima întâlnire cu tine, deşi e destul de confuză această prima, dar linia era între polii opuşi rămânerii. Erai grăbită, păşind destul de calmă treptele ce-ţi furau chipul către linişte. Era o scară, o infinitate într-o clipă. Aş fi vrut să te întorci şi să rămâi o clipă acolo. Să confunzi strigarea cu înţelegerea unei fraze străine, să înţelegi numele dincolo de o atitudine ce răpeşte gândul din renunţare.

Nu ştiu de ce nu m-am clintit, nu ştiu de ce nu am găsit o logică vie în fuga către ideal, căutând parcă starea în care să mă pierd fără un nord. Poate era devreme, poate zorile nu se terminaseră, însă în urma ta gândurile luau forma unei tristeţi apăsătoare. Nici nu ştiu care se grăbea să existe, nici măcar nu ştiam că atunci s-a sfârşit singurătatea unui gol fără definiţie. Purtam în suflet doliul cuvintelor, dar nu erau nici ele suficiente. Am strigat cu voce joasă numele tău, o singură data. Un gând a tresărit, dar te-a urmat solidar, amăgindu-ţi auzul cu aceleaşi frangeri de text ce nu ştiau trezirea. E posibil să fie o închipuire strigarea asta, dar nu cred că se pot amesteca atât de crunt realităţile. Apoi am plecat, uitând că există şi alte vieţi de înţeles, vorbind fluent despre aminitiri pe străzile acelea murdare de ploi. Era aproape convingătoare stare, uitând despre tine şi nevoia unei revelaţii cu sens.

M-am întors pe partea cealaltă e oraşului, poposind într-o tavernă. Era un absurd încântător în muzici. Niciuna nu cânta neînţelesul unei ameţitoare idei ce-mi spărgea infinitul de cremene în care meditam. Nu era neapărat euforia sau fantezia unei fărâme de idei, însă ştiu că te visam compulsiv, ca o stare a regenerării mentale. Apoi mi-ai scris cuvinte ce-mi debalansau toate idealurile, rănind de moarte o logică prea posesivă pentru timpul acesta. Am convins apoi stările că sentimentul e doar o frângere anapoda de impulsuri ce făceau matematica vrednică de execuţie, însă era necesar acel blocaj pentru libertate. Iar eu eram liber, însă tu nicidecum o convulsie a fericirii mele.

Apoi au urmat zile şi multe imagini vrednice de cuvinte, însă într-un fel e doar o enigmă pentru o vară ce nu-mi este nicidecum timp, ci dorinţă imposibil de stăpânit. Şi era vară, iar tu stăteai în bătaia vântului chemându-mă aproape, indiferent de furtună unei zile care nu se număra matematic, ci sentimental.