subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

mimoze

Posted by Vali Balcan on July 13, 2016

Zadarnice ființe ne suntem, mimoze ce-și știu doar fragilitatea, emoții exaltante duse în extrem, poeme fără sens sau inimi fără întâmplare. Capitole întregi de basm s-au risipiți, iar tu nici măcar transgresa nu o mai vezi ca pe o necesitatea în calea dezvoltării personale, de parcă totul este o obiectivizare reușită a oricărei ființe care încearcă să-ți cunoască golul. Și am hotărât să nu mai încerc să-ți fiu pe plac, să fiu fidel ideilor conservate în timp trecut, ci mai degrabă să fiu ca o consonantă stare de bine pentru tot ce aduce ziua. Și e târziu în litere, cum e târziu în zile și în ani pentru o altă metamorfoză sublimă a recunoașterii cerului care tace. E tăcerea unui capăt de drum pentru care nu mi-am epuizat resursele, dar în fața căruia nu știu să fiu altfel decât totul. Probabil ar fi sănătos să știu puțină smerenie, puțină frângere sau suficientă realitate pentru ca decorul acesta să capate culoare, însă efortul de a mă subjuga a dat greș, pentru că nu de plumb am nevoie, nici măcar de aripi, ci de pași fermi pentru o călătorie din care n-o să mă mai întorc la fel. Sau poate niciodată nu va mai exista un capăt de drum în fața căruia să-mi pierd glasul, inima, poemul sau ritmul exact al respirației. Se spune că din cenușă poți renaște, dar nimeni n-a văzut până acum o pasăre Phoenix zburând spre sanctuarul din Heliopolis, însă ființa umană are capacitatea de a se ridica [chiar metaforic] și de a merge mai departe, indiferent de cicatrici, pentru că reabilitarea nu are nicio legătură cu dizolvarea rănilor într-o refacere perfectă. Rămâne necesar să pornesc, ignorând pentru o vreme nevoia excentrică de a supra-analiza fiecare sferă din compoziția acestei călătorii, cu merinde proaspete și cu inima cât un munte de străbătut cale de o viață. Nu știu încotro, însă fiecare clipă este ea însăși motiv de odihnă, reverie, fugă sau orice acțiune ce pare necesară unei vieți aproape de congruența spre care tind. Zadarnice ființe ne suntem, emoții fără adversar, dar simt cuvintele zburându-ți din coaste-n inimă și din inimă-n vid. Iar acolo călătoria mea face ocol, singurul lucru pe care-l voi mai face va fi să dorm o singură noapte, ca reverie, la porțile deschise ale vidului.

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?

Metehne. III

Posted by Vali Balcan on April 9, 2013

Cel mai probabil nu-ți voi înțelege răspunsul. Poate din neștiința exactă a infinitului, poate pentru că în loc de inimă am o mare a uitării sau poate neștiința nu și-a găsit încă ghilotină!

Mă aflu undeva între simplitate și lucid, răbdător cu imposibilitatea de a scrie, ucenic al nădejdii, dar aproape de gândul ce-ar putea resuscita sensul existenței acestor texte. Îmi este comod să pierd timpul fără să-mi hrănesc sufletul de carte, îmi este comod să recit pe litere toți psalmii învățați în copilăriei și este uman să uit imprecațiile în detrimentul fericirii Sale. Nu sunt neparat leneș, dar îngrop tot mai adânc litera în gânduri negre și reușesc să mă conving că fericirea este ca o nemeritată stare de bine pe care nu știi să o prețuiești decât atunci când te doare trupul sau sufletul, de gol, de lovitură sau de prea mult banal. Și banalul ăsta mă confundă zile întregi cu nemurirea, de parcă sunt predestinat să-mi trăiesc deșteptarea pe aceleași întrebări, iar somnul pe același vis în care dincolo este doar calm.

S-ar putea nici să nu mai conteze scrisul atât de mult, oricum nu ca formă ce învinge cerul de întrebări, nici măcar ca taumaturg al unui suflet rănit, dar poate că într-o dimineață deșteptarea va fi un cerc închis în care viciul va deveni orice altceva decât moarte (și poate tot atunci voi reuși să ies din bucla asta literară în care mă aflu de mult prea mult timp).

porți, ridicați-vă capetele!

Posted by Vali Balcan on February 8, 2013

În gândul vostru sălăsluiește un nume, un glas, o formă, un viciu al definirii, un extaz al creației, o forță ce-și va câștiga dreptul la viață în angoasă, în aură, în infinit, fără o limită, fără o condiției, doar pradă ființării în veșnicie. Un nume ce învinge matematica, sensul sau iluzia rătăcirii, un nume convins de viață, convertit de valorile intacte ale poemului din care doar da-ul poate desființa orice capodoperă ce întâmpină reveria, sau poate e doar slăbiciunea de a te recunoaște ca învins, ca învingător sau ca povară pentru frumos.

În glasul acela îmi înving teama de a mă recunoaște, în sufletul acela pun invidia de a nu mă rătăci ca povață, ca poveste sau ca sens extatic pentru încă o credință construită anapoda, construită ca sens, nu ca scop, ca rugăciune, nu ca idolatrie, ca acum, nu ca destin. Și acolo e doar o latură întristată de rugină, o poartă fără sens pentru pași grăbiți, pentru om aglomerat de prea puțină minte, de prea puțin timp, de prea ajuns rai. Și măcar dacă ar fi muntele măslinilor, măcar dacă ar fi pentru o cauză reală, măcar dacă ar fi operă de artă pe lac de lebede muzicale, însă e doar vis, doar poezie, doar agonie și extaz pentru o altă epocă din care nici rochia, nici magnolul nu mai înțeleg apă sau sens, viață sau forță sfâșietoare de iubire. Și cât de ușor ar fi să pui iubirea pe sens, dragostea pe verb articulat, muzica pe inimă și numele pe litere, însă e poveste pe încercare, credință pe orbire și gust amar pe lacrimă de sfântă căzută în culcușul unui roi ce nu-și cunoaște matca, dansul și drumul spre acasă-le rătăcitor.

Iar acum porțile știu doar nume, fără sens, fără întrebarea ce-și cunoaște viitorul și sensul rătăcirii unei epifanii, însă știu fără de litere chipul perfect al creației. Și oare unde și din cine își va culege sensul acesta al perfecțiunii numele ce-mi sfâșie timpanul ca o capodoperă pe care ești capabil doar să o asculți, nu să o și înțelegi pe deplin?

unui alt personaj. metehne

Posted by Vali Balcan on December 17, 2012

credeam că te cunosc, că-ți știu limita și epifania rătăcirilor, dar poate că-mi înșeală sensul revenirea, însă știu că la granița dintre hoiar și poet se află invida ta. probabil că ți-a priit umanitatea, poate în căldură toridă, poate în lacrima durerii învinuirii lumii, dar știu că într-o seară de vară ți-ai plâns răzvrătirea din pumni în lacrimă umană. și era atât de limpede că se scriau iluzii, ca o memorie în ultimele clipe de final de an, de cer murdar, de om murdar, de gând murdar. și oricum nimic, nici măcar scrierea a tot ce a fost greu, nu mai da timpul înapoi pentru un taumaturg infinit cum e iubirea. și știu să fiu efemer, să mint și să decid să fiu orice altceva decât schimbarea la față a puterii tale. într-un final am reușit să-mi pese, să mă rătăcesc cu scop într-o inimă, să-mi înving nădejdea de a nu simți ținere de mână, nădejde pe care o curtam când mă juram să nu mai înțeleg sentiment hoinar pe inimă hoinară. acum sunt viu, lumină fără oboroc, secundă fără acel tic-tac obositor, sare pentru gustul ce-mi trezește setea de roșu pletoric, de izvor secat în suflet pustiu. iar mâine, mâine o să fiu aceeași lumină, același gust, dar secunda va fi clipă, iar clipa anotimp, iar anotimpul etern, iar eu un bătrân magnol ce-și va număr veșnic ramurile îndreptate ca o rugăciune spre cer, ca o meteahnă pentru flori perene, pentru amorțirea ce-mi pare viu și verde în aceeași sevă din care mă îmbăt de fericire. și atunci îmi  vei ști sufletul ca pe tatăl nostru, ca pe chipul Străinei în inima mea.