subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

în liniştea nopţii.

Posted by Vali Balcan on June 24, 2011

Pentru că urmează un maraton de nopţi nedormite mi-am propus să le împart într-un mod folositor. Timpul nu e mai îngăduitor când cerul tace, când oraşul pare stins în luciul mării, nici măcar nu se îndură cu sentimente bune pentru suflet. Este foarte uşor să faci nimicul, să laşi noaptea să se întâmple cu gânduri, să îţi trăieşti viaţa în episoade, să te cerţi cu fiecare personaj ce-ţi apare în rememorări. În multe seri am creat situaţii, am consumat fapte, am dizolvat şi creat universuri, oameni, limite. Este foarte simplu să cazi în capcanele mentale, reuşind să te saturi de ceva fără ca măcar să ţi se întâmple pe bune. Multe certuri s-au purtat seară de seară pe holurile întunecate, sub fantome imaginare, cu muzică în surdină, apropiind cafeaua de buze.

Au urmat mii de minute în lene spirituală, aproape rugăciuni sau certuri cu divinitatea, frământări şi toate întrebările care am devenit. Am primit un singur răspus, târziu în Martie, căutându-mi eclipsa singurătăţii pe aripi aptere. În multe clipe mi-am redefinit fiinţa, rămânând apt pentru credinţă, pentru o mână întinsă ce mângâia umărul ars de soare. Apoi ningea cu alb pe fiecare cărare, purtând gândurile printre ferestre, oprind pe clapele pianului melodia desăvârşirii. Noaptea chiar e o formă a nebuniei noastre, nu din moft intelectual, ci ca explicaţie a unui nou concept ce se cuprinde în iv-ul apropierii.

Pentru o vreme voi purta apusul şi răsăritul în acelaşi loc, fără să mă satur de natura ce-şi urmează cursul. Într-un fel voi veghea somnul celor dragi, cu o fericire ce nu-şi ştie timp, sărutând cu scrieri cărţile ce stau deschise înaintea mea. Într-un final voi scrie fiecare seară, aici sau pe inima mea, ca motiv pentru vara celor mai frumoase întâmplări. La capătul drumului se află răsăritul şi marginile veşniciei.

violentă presimţire fără subiect. străinei

Posted by Vali Balcan on February 4, 2011

Astăzi aş fi vrut să te las să cânţi în linişte povestea aia cu zmei, povestea aia ce mi-o citeşti de fiecare dată când eşti tristă. Astăzi aş fi vrut să te cunosc în umbra durerii tale, să adorm acolo într-o violentă presimţire fără subiect, într-o anumită stare de aşteptare. Însă nu ştiu ce era de aşteptat. Poate cântecul, poate povestea, poate niciuna.

Nici tu nu erai de aşteptat pentru că nu vroiai a fi, nici pentru durere nici pentru eclipsa singurătăţii.

Acum e dulcea confuzie, ca o neputincioasă furie gată să te inventeze, în loc să te găsească. Iarta-mi profanarea pe care mă sui ca pe o scară la cer. Frânge-o sub picioare ca să rămân suspendat în nebunia de care să nu mă pot îndoi, nici măcar o clipă.

Astăzi, captivă în propriul tău somn, m-ai visat fără să te îndoieşti. Eram acolo, în locul tău preferat, şi tu tăceai făra sens venirea. (Apoi ai răsturnat lumina şi te-ai apropiat de mine ca o icoană de buzele păcătoşilor.)