subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

visul. străinei

Posted by Vali Balcan on June 29, 2011

un ţipăt rece de pescăruş sparge somnul. perdelele sunt trase, aprinzând bezna. vântul reuşeşte să adâncească misterul, traversând camera prind geamul acela uitat deschis. pe jos cărţile zac deschise, rămase acolo de noaptea trecută, în imposibilitatea lor de a explica ceva, măcar liniştea, măcar somnul violent al nepăsării. e ziuă, cel puţin aşa arată ceasul, sau poate ziuă era ieri când se înţelegea ceva din soare, din expresiile chipului acela. alt ţipat ascuţit taie liniştea. pe perete stă agăţat un tablou, dezechilibrat de forme, uitat de pictor în neant. nici culorile camerei nu spun nimic, de parcă s-ar pierde în neştiinţă, de parcă se trăia altă reverie, un fel de cădere în afazie.

alt ţipăt urmat de spaima altui tunet. probabil plouă, probabil e capătul vremii, însă nimic nu reuşea să încline camera pentru deşteptare. nu era frig, dar gândul la iarnă transformă totul în alb. un glas pare că strigă un nume, o stare, o epopee de gânduri. câţiva paşi aleargă pe o scară spre cer, revenind la fiecare câteva respiraţii din nou pe pleoape. pare infinită călătoria asta, alergare departe, dar revenind mereu în strigăt. recunosc paşii, recunosc bezna şi chipul acela abătut. într-un fel se trezeşte inima, bătând conştientă binele suprem. ţipătul pare să înceteze, doar vântul păstrând pe aripi căldură ploilor de vară, asemeni tuturor scrisorilor.

deschid ochii. sute de foi umplu camera de aceeaşi caligrafie. seamna foarte mult cu eşecul literaturii, lipsind ordonarea şi numerotarea paginilor. aş bănui că e viaţa ta, însă sunt prea puţine foi ca să fie veşnicie, ca să fii tu. mă ridic, deşteptat de curiozitate. pe fiecare perete stau atârnate alte sute de foi, alte zeci de scrieri la fel de neordonate. acum sunt sigur că e haosul nostru, că de undeva s-a început povestea, poate cu o seară înainte de căderea în ritual.

un ţipat închide fereastra, deşi pare mai mult a zâmbet, a epifanie. acum nu mai tresar, înţelegând pentru prima oară prezenţa ta, liniştea desăvârşirii. las foile în tăcere, tabloul în nepăsare, ţipătul în aţipire. e deja amiază, iar timpul se înţelege pe numele tău, apropiind infinitul de întâmplare. e întâmplarea fiinţei tale, acel iv al perfecţiunii, ca atunci când mi-ai scris prima oară.