subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

gând II. străinei

Posted by Vali Balcan on July 5, 2011

Timpul nu mai reprezintă durere, el devenind o rutină ce pregăteşte subiectul stării tale. Erau toate apusurile pe gândul căutării, erau motive de dor şi sărutări pe vântul ce uda marea, însă cu fiecare melancolie braţele tale întindeau apropierea, scriind infinitul într-un ghem al aşteptării. Îţi păreau tot mai confuze iubirile din versuri, rănind parcă raţiunea durerii din conştientul colectiv, o înşiruire de lamentaţii fără de rost. Ştiai să re-scrii fiinţa, ştiai să te îndemni pe vise, purtând anapoda hainele ce-ţi opreau căldura pe inimă. Atunci îţi lipsea pentru a mia oară vântul nordic, sărutul mării, apusul ce nu-l ştii încă în vocea mea, paşii grăbiţi pe străzile acestea din care-ţi spun căutarea, ploaia ce ne inundă răspunsul fericirii. Te îndemnai să taci, de frica acelor cuvinte ce par inegale ţie, oprind tot amalgamul de emoţie pe cuvântul tău preferat. Şi era cuvântul ce a schimbat lumea cu temelii cu tot, ce a întors rostul fiecărei credinţe în atom al fiinţei. Ai devenit rost, magie ca o bătaie exactă de catedrală, în ultimul ceas al dezmierdărilor iernatice. Am încercat să te scriu, să te înţeleg din fuga Aurorei Boreale spre lut şi formă, transgresând toată ştiinţa ce ne făcea imposibili. Acum e seară, o altă seară apteră, în care-mi aştept dimineaţa primului zbor, indiferent de plumbul cerului şi groaza mărilor ce ne despart. Pe vânt, cu spaima pescăruşilor în suflet, voi frânge ceruri să-ţi vin acasă. Iar acolo timpul nu mai reprezintă durere…

s-a (mai) stins o lumină

Posted by Vali Balcan on February 12, 2011

Ieri, zorile, nu au fost o punere pe gânduri, ci o punere pe inimă a durerilor, a unor cuvinte ce au blocat aerul preţ de câteva clipe. O săptămână de tăcere nu este suficientă, un gol imens nu face loc altor goluri, dar vestea că încă cineva drag s-a stins răneşte greu.

De o vreme îndelungată găsesc o pace frumoasă în fericirea ce o trăiesc zi de zi, dar dincolo de toată balanţa binelui, trag timpul mai aproape pentru a fi real. Durerea de acum e reală, dar în faţa morţii nu poţi decât să taci şi să plângi, uneori cu lacrimi, alteori cu melancolia ce-ţi sparge pieptul. Deşi forţa trecerii în nefiinţa ne dărâmă, reuşesc să-mi amintesc de femeia aia plăpândă ce muta cerul cu credinţa ei, dintr-o parte în alta a zâmbetului, ca mai apoi să înfrunte uraganele durerii. Niciodată nu s-a înclinat în faţa înfrângerilor, ci a păşit maiestos atunci când Porţile şi-au ridicat capetele ca raiul s-o primească Acasă.

Ieri era o alt fel de dimineaţă, dar acum totul e dureros de real…