subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

suntem generaţia…

Posted by Vali Balcan on January 4, 2011

Se apropia vara şi odată cu ea călătoria. Câţiva prieteni, o maşină, un drum lung şi istovitor, emoţii adolescentine. Încercam să adun în mine toţi munţii prin care treceam, imagini infinit frumoase, lacurile cu lungile lor unduiri, cântecele fără sfârşit ale vântului. Se căsca un hău adânc în sufletul meu şi treptat necunoscutul mă birui. Ţipetele de fericire încetară, făcând loc unei tăceri colosale. Schiţam doar gesturi involuntare în trecerea aceea, însă liniştea ne cuprinsese pe toţi. Înţelegeam către ce ne îndreptam, însă încercam să amânăm finalul prin munţi semeţi, prin văi goale de oameni, prin somn adânc, uman, istovitor.

Se apropia vară şi odată cu ea o săptămână unică. Dacă aş fi ştiut mersul vremurilor în acele timpuri aş fi reţinut fiecare idee din poveste. Îmi amintesc că acolo era o mare de oameni. Se trezeau cu greu şi adormeau cu greu. Între aceste intervale reuşeau să găsească graţie, fericire sau nimicul. Erau un amalgam de valori, o imensă cantitate de informaţie, acele vorbiri şi muzici. La un moment am auzit ca în agonie: “voi sunteţi generaţia care se va ridica…”

Am zâmbit uşor. Spune-i unui adolescent că este invincibil şi va călca pe ape. Am luat ca atare acele vorbe şi m-am ridicat, însă nu ştiam spre ce. Aveam o idee, dar nimic concret. Zi de zi mă rodeau acele cuvint şi nu ştiam ce trebuie să fac. Erau o povară pe care începeam să o lepăd. Nu ştiam nimic concret, nu-mi definisem încă idealul şi ţinta.

Era vară târzie şi începusem să învăţ uitarea. Mă pregăteam pentru o viaţă de liceu şi puneam în prim plan informaticile inexacte ale tinereţii. Au adormit acele cuvinte în somnul raţiunii care a născut monştri.

Au urmat alţi ani şi alte apropieri de vară. Nimic nou, nicio revoluţie, nicio ridicare spre ceva. Făceam parte din generaţia care trebuia să se ridice, dar nu ştiam către ce, cu cine, când. Aveam râvna necesară, însă mă blocăm în detalii sau în lipsa lor. Au trecut alte vremuri şi am cunoscut câţiva oameni. Alţii decât în prima vară. Am încercat ceva şi aproape am reuşit. A fost primul moment când am fost aproape de reuşită, însă viaţa ne-a risipit departe, foarte departe, în ţări şi oraşe pierdute.

A urmat o lungă şi dureroasă tăcere, în care fiecare şi-a primit porţia de palme fără reducere, în care fiecare şi-a luat suferinţa ca atare. Nu e loc de lamentaţii, însă făcând parte din generaţia care trebuia să se ridice a trebuit să spun fericirii şi eşecului pe nume, a trebuit să gust din colb ca să înţeleg rolul scării spre cer. Fiecare încercare părea sortită eşecului, ca un mers pe ape fără credinţă. Atunci am decis să las gândul acesta în tăcere veşnică, pentru că fiecare pas însemnă scufundare şi apropia moartea de viaţă.

Acum simt cum se apropie primavara, desi am plans acel Decembre, si din linistea facerii ei s-a trezit iarasi gandul. De data asta cu o putere prea mare ca sa il refuz. Am lasat apoi muzicile sa-si faca partea. Au urmat cateva discutii lungi in miez de noapte si de data asta stiu de unde incepe ridicarea, de data asta stiu ca voi reusi.

Suntem generatia care se va ridica…