subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

dincolo de cuvinte. dimineţilor tale

Posted by Vali Balcan on April 30, 2011

E dimineaţa unei alte stări. Nicidecum o lentoare anapoda, poate doar o rază ca efect pentru amarul acela al licorilor, aproape de zâmbetul în care se măsurau ferestrele împovorării. E despre fiecare neînţeles al scrisorilor, undeva întinse între nord şi acasă, pe o mare ce adânceşte toate deziluziile în forma de care nu te pot nega. Astăzi povara nu o poartă umerii falşi ai nepăsării, astăzi pietrele tac sub paşi şi betonul întinereşte de veselia călătoriei ce mă aşteaptă. De aici până în miriştile iluziilor e doar o palmă pusă pe harta minţii, peste poduri şi ape întinse ce par să ne răcorească frunţile însetate. E o palmă ce te acoperă de mister, aşteptând clipa în care se vor deschide uşile templului pentru soare, trecând apoi gândul în jertfa de seară a tuturor cuvintelor pe care le promiţi, acoperindu-ne cărarea de emoţia revederii tale, traversând porumbei între poezii şi defectele cerului.

Într-o iarnă am ştiut visul, am ştiut lepădarea, despletindu-ţi sufletul în bătaia vântului aducerii acasă, într-o altă consonantă stare de beatitudine. Şi nici măcar nu a fost nevoie să lepezi timp, ştiind că verbul revelaţiei nu se găseşte pe dinlăuntrul depărtării. Se întâmplă să laşi melancolia să te cuprindă şi să inghenuncheze în ritmul aflării inimii, apoi să o rogi să-ţi dea bezele pentru micul dejun şi două căni pentru ceai. Apoi incendiezi flori în palmele tale reuşind spectacolul perfect pentru trecerea primăverii.

Spre seară vom înţelege aurora boreală în echilibrul tău interior, depăşind în minune toate magiile vremelniciilor.

un număr anume

Posted by Vali Balcan on April 9, 2011

Poate nu are sens să mă explic iarăși, de fapt nici nu mai știu ce e sensul, încotro mă duce și de unde mă apucă. Nu e ca direcția aia în care merg toate mașinile, nu e ca la școala de șoferi când înveți indicatoarele, sensul ăsta are o altă paloare, un alt rost. Confund prea mult noaptea cu ziua, somnul cu mersul tipic al naturii, amețind astfel orice reper după care te găsesc. Cândva nu erau zile, era doar o idee sub care ai ales viața, era libertate sau credință, indiferent de iluziile la care te supuneai. Apoi mi-ai întins o numărătoare și mi-ai spus câteva cifre. Nu cred că erau mai mult de o sută sau poate o suta și ceva, dar nu mă tulbură acel ceva ci acea sută. Nu încăpea pe numărătore, nu avea loc, nu știam nici măcar să stau într-un loc ca să ajung acolo. Într-un fel nu au sens toate aceste numere, de parcă ar trebui să mă vindec prin matematică, de parcă ăsta e rostul primăverii: să număr!

Îmi e mai simplă credința pentru că ea este debarasarea de iluzii. Poate au sens toate imaginile, dar dincolo de ele nu se află un alt chip ascuns, ci frumusețea. De fapt ăsta e rostul numerelor, răbdarea într-o credință ce face sens deziluziilor, ca și cum durere e vitală procesului. Ar trebui să știu că asta e parte a libertății la care faci referire când ne vorbim. Până la urmă nu e vorba de un joc de litere și cuvinte în care cineva câștigă la final, e viața noastră care se întâmplă dintr-un gol infinit, dar ca o proiecție de stări ce păreau imposibil de redat. Oare debarasarea de iluzii face posibilă vindecarea lăuntrică? (sau e suficient să număr până la o suta și ceva?)