subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

eul. foamea

Posted by Vali Balcan on November 14, 2015

îmbracă-te. trupul nu are nevoie de lumină. ochiul ferm al criticii poate vedea dincolo de carne, mâna conștiinței știe linia abruptă ce-ți înconjoară pielea. ridică-te. de fapt rămâi. rămâi în frumusețea asta blândă ca o melancolie, ridică-te ca un castel iluzoriu în care te poți prăda și din care poți scăpa cu viață. și e viața omului din tine, capcane de idei ce inventează, fărâme de memorii ce îți încetinesc starea de fapt. omul din tine este capodopera nădejdii, iar acolo, în trăirea veșniciei, sensul este apoteotic, răvășind fiecare obstacol ce îți formează acest chip de care aproape esti mulțumit. pășește. de fapt zboară. lasă aripile serafimului deschise, una câte una formându-te ca semi-zeu, ca supunere în imediat a ființei ce ești. uită. de fapt memorează traseul acesta lucid pe care l-ai clădit ca metaforă, ca singură stare de refugiu pentru orice meșteșug ce-ți caută vulnerabilitatea. și amândoi știm că în tine se află ecoul ce-ți poate întuneca ființarea, amândoi știm otrava care poate sădi sfârșitul oricărui sens. scrie. scrie cu mâna dreaptă poemul, iar cu mâna stânga așează neînsemnatele virgule, lăsând loc expozeului ce-ți va fi meteahna supremă. glasul să-ți fie stins, surd, astfel nu vei ști ce e durerea dincolo de granița trupul tău, astfel vei uita nume și vei învăța curioasa izbutire. și vei izbuti să treci marea asta de netrecut, obligându-te la o călătorie care-ți va fi fatală. și nu de moarte să te temi, nu de viață, nu de ființele alea inexacte cu voci ce te îndeamnă să te abați pentru o clipă de extaz, ci de tine, de tine gol, rămas, pășind, uitat, mânjit de litere, vociferând în agonie nume ce pot fi implozie în ființa exactă care ești. rămâi, rămâi călătorie și nu te opri nici măcar la granițele teolosului, ci treci dincolo, orice nume ar purta acest dincolo. și  numai dincolo vei cunoaște reavăn, odihnă, devenire. acolo vei fi.

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?

atom al ființei tale

Posted by Vali Balcan on March 24, 2011

Dacă vreau să mă raportez la realitate va trebui să găsesc vocala potrivită. Nu trebuie să ne scriem acolo, va trebui să mă înțelegi aici și să conștientizezi că e vorba de o transfigurare pentru așteptarea dimineții tale. Uneori ai putea să crezi că abuzez de cuvinte, dar nu știi tu să te temi de mine atât de curând, de fapt tu știi că nu poate exista teamă, ci doar o complicată revoluție a stărilor pe care niciodată nu le simțim cum trebuie.

Am început să te recitesc, indiferent de cărțile favorite ce mi-ar putea complica timpul, găsind în fiecare final un motiv să nu te pierzi, linișindu-mă de o primăvară îndoielnică. Ar părea că mă repet în idei, deși e clar că diferă starea anostă ce-ți trece prin mâini, lovind tastatura fără un motiv prea blând. Nu e nevoie să-mi răspunzi pentru că știu finalul scrisorii, indiferent de acea definiție pe care numai noi știm să o dăm cântecului apelor.

Mi-ar plăcea să ai o scuză pentru a-mi câștiga necredința, pentru a fi un eretic fără frica eșafodului, mi-ar plăcea să fie din nou ziua în care scara către cer lungește pașii tăi către emoția mea. De fapt ar fi imposibil ca timpul să poată defini ceva din beatitudine, indiferent de o constrângere a umanului. Până la urmă există doar nevoia de a fi liber, liber să accepți că nimic nu poate limita dorința de a reuși. Până la urmă e dificilă încrederea că celălalt ar accepta condiționarea de acum o vreme. Dar oare există prea mult când vine vorba de o artă ce nu poate fi măsurată decât în atomii ființei tale?

ne putem rătaci reciproc. (introiecții)

Posted by Vali Balcan on March 23, 2011

Ne putem rătăci reciproc. Nu e nevoie de o convingere literară, nu e nici măcar nevoie de o evoluție semnificativă a sensului feminin. Poate e nevoie doar de o părăsire a extazului primordial, ca și cum am răni primăvara de îngheț, ca o conservare infinită a unei proiecții de cuvinte ce aveau rostul de a ne salva.

De fapt ar fi mai bine să ne rătăcim separat, astfel ar exista șansa unei găsiri într-un dans pe care niciodată nu-l voi învăța de la tine. Ascult obsesiv muzica ce-ți încânta o dimineață, doar că pe atunci era doar o reverie, iar acum e o stare ce te ține încă aproape de universul meu. De fapt ar exista prea multe aspecte ce te țin aproape, doar că ai ales să le găsești lipsite de un sens extatic, ca și cum sunt aceeași imagine care îți răpește privirea când te trezești. Nimic exploziv, doar același loc plin de o culoare, nicidecum perfectă.

Ne putem amăgi reciproc că am întâlnit perfecțiunea, asta și pentru că ar fi imposibil pentru cineva să ne demonstreze că ne înșelăm, dar oare suntem atât de buni actori încât să ne convingem că izvorul găsit poate fi cuprins pentru etern în acele pagini pe care nimeni nu știe să le numere?

Știu doar că primăvara aceasta voi ajunge să văd orașul cu care te confund pe tine, dar oare singurătatea va fi suficientă pentru tinerețea asta conservată într-o valoare îndoielnică? Aș putea crede că pe străzile acelea te voi întâlni, fără să greșesc ceainăria. As putea dori să te găsesc în acea cameră înaltă citind despre magii, asortând fiecare zâmbet cu ceaiul pe care niciodată nu-l vei greși. Probabil e mai util să memorez dorințele decât realitățile, mai ales că în ele tu afli o stare ce asigură necunoscutul. Oricum nu mă tem de nimic efemer, fie vorba și de un experiment în care eu sunt lipsa verbului a deveni, iar tu orice întrebare pe care nu o știu răspunde.