subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.

cuvinte ce păstrează spiritul viu

Posted by Vali Balcan on December 21, 2010

Uneori e suficient un telefon pentru ca stările dimineţii să nu mai conteze. Un simplu telefon şi simţi cum se apropie Crăciunul, o voce şi simţi trecerea anului nou tot mai departe, adânc în marea gândurilor. Nu credeam să recunosc vocea fericirii atât de devreme, nu credeam să fie într-o plictiseală teribilă într-un oraş cu case şi străzi albe.

Printre dialoguri familiare, ce aduceau tot mai aproape frumosul, dar nu din cauza unui Crăciun vopsit să pară viu, ci cu o naturaleţe corectă, s-a strecurat un al doilea glas. Mi-a făcut inimă să tresalte, ca o Evanghelie proaspăt descoperită între ruine. Am simţit că pregătirea pentru sărbători e doar un fals pretext în a fi buni, în a ne împăca cu eşecurile noastre, în a tinde spre ceva ce nu considerăm neapărat util.

Fericirea nu poate fi falsificată pentru mult timp. Poate e un fals pretext să fim buni de Crăciun, să mâncăm în familie alături de cineva drag, să simţim că suntem vii. Poate e o trezire la realitate necesară. Uneori o voce e suficientă şi în plus scuteşte toată forma asta fără de fond a mascării.

E mai simplu să te ridici din pat şi să trăieşti, dar nu frica de a da piept cu tine, ci dezmorţirea care îţi cere chipul înapoi. Fericirea e mai mult decât o zi perfectă de sărbători, decât împlinirea tuturor visurilor. Fericirea se poartă în noi, iar uneori e trezită de o voce, de glasul acela ce îţi răscoleşte inima, ca şi cum ţi-ai primi trezirea la realitate din lumina inocenţei ei.

Astăzi vocea ei a fost suficientă, deşi probabil nu a-ţi fi înţeles niciun cuvânt din tot amalgamul expresiilor, ca şi cum beatitudinea ar avea doar forma ei micuţă. Astăzi am înţeles ideea Crăciunului. Mulţumesc, Anabella.