subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

Gând IV

Posted by Vali Balcan on April 19, 2011

Au fost zile întregi în care nu am văzut lumina pentru nicio secundă, de parcă tot nordul acesta dorea noapte indiferent de nevoia ce o simţeam în suflet. O noapte ce vestejea revenirea, suflând îngheţ şi spaimă în orice colţ al minţii. Au urmat alte zile nesfârşite într-o beznă ce nu făcea posibilă beatitudinea, au urmat zeci de pasaje citite pentru linişte mentală, au fost zâmbetele acelei fiinţe ce mi-au dizolvat apăsarea pentru o clipă, deşi vocabularul ei se limita într-un sărut al copilăriei (de parcă ştia că în mine e golul tuturor emoţiilor). Era Decembre sau orice altă iarnă, indiferent de nume, dar nu melancolia sfârşea în vise, ci tăcerea. Liniştea şi emoţia în care aştepţi pe cineva, în care aştepţi ceva, poate o literă, poate o idee, poate împlinirea unei teorii, poate chiar ceea ce niciodată nu ai ştiut că vei avea. Şi iarna nu s-a terminat decât acum o vreme, nu atât de repede cum ar fi trebuit, dar nu am găsit încă numele mitologic al luminii, însă am găsit altceva. Uneori e noapte, doar că acum nu doare atât de perfect, însă asta e doar o concluzie pentru timpul ce se va scurge până într-o zi de vară când liniile oricărei emoţii se vor transforma într-un infinit dezechilibru al raţionalului în sentiment. Până în acel moment ştiu doar teoria care face posibil sentimentul.

Au fost zile întregi în care nu am văzut lumina, însă nu mi-am pierdut pentru nicio clipă credinţa.

mai stai, Decembre…

Posted by Vali Balcan on December 30, 2010

Mai stai, Decembre, să-mi prinzi mâinile-ngheţate în palmele-ţi fierbinţi… Mai stai, Decembre, şi spune-mi: din ce cuvinte te-ai născut? unde? în ce dimineaţă, a cărei zile?… Mai stai, Decembre, şi spune-mi despre lumi ce-au fost cândva…

Opreşte-ţi timpul ca Soarele la porunca lui Iosua. Opreşte-te în dreptul meu şi cuvântă-mi despre adâncul ce mă paşte, despre florile stinse de zăpezi. Spune-mi unde să respir şi spre ce an să mă pornesc. Mai stai, Decembre, şi leapădă-ţi furtuna, opreşte-te în basmul meu!

Decembre, rămai aici şi nu da curs calculelor şi noilor idei. Rămâi aici şi leapădă-ţi natura. Devino om şi simte ca şi noi. Opreşte-ţi fuga în alt anotimp, convinge-te că noi trăim clipele pe bune. Rămâi cu noi şi simte cum ne cuprinde panica, cum ne chircim la gândul altui an, cum ne cuprinde emoţia prieteniilor depărtate. Decembre, stai să cunoşti primăvara, să vezi cum vântul alungă fluturii din părul fetelor, stai să vezi cum fură înserarea sărutări. Decembre, opreşte-te o clipa şi respiră-ne mirarea veşniciei. Suntem doar o mişcare de Dumnezeu între alte matematici ce ne depăşesc. Ne oprim în întrebări şi confundăm fericirea cu beatitudinea zilei. Decembre, aşează-te şi cântă-ţi singurătatea. Poate vom înţelege astfel vuietul iubirii tale… (Decembre, ne îngheaţă sufletul de furia ta).

Mai stai, Decembre, şi fii anotimpul meu favorit…

decembre

Posted by Vali Balcan on December 24, 2010

În fiecare an, cu o matematică precisă, am încercat să îmbin gândul naşterii Lui în cuvinte. Cumva am simţit nevoia să trăiesc acel moment în scris, să îl exprim ca să fie simţit.

Când mă gândesc la acele momente mă cuprinde o melancolie teribilă. Un dor aprig îmi cutreieră fiinţa. Un gol imens cere o altă scriere, de parcă asta ar linişti emoţia cu care îi primesc naşterea şi anul acesta. Am în minte cuvintele unei poezii (“…cum lasă raiuri şi vine”) şi încerc să cuprind devenirea, renunţarea la slavă, într-o imagine fixă.

Întruparea Divinului în uman este fantastică. Deşi pare că El s-a coborât din Ceruri în fiinţa umană, mie îmi este mai simplu să văd cum Cerul a atras pământul în el; ca o lumină care cuprinde negura vremii şi trezeşte fiinţa. În fiecare an încerc să înţeleg magia naşterii şi mă pierd în explicaţii pentru un an întreg. Revin mereu la geneza ideii ca o lepădare a necredinţei. Cumva ar trebui să renunţ la scrisul Sărbătorii şi să mă axez pe fapt. Să mă ridic şi să trăiesc. Să gust împreună cu familia această taină cuprinsă într-o sarbătoare. Să accept că doar renuntând la mine voi deveni (ca) El, că lipsindu-mă de stresul agonisit în căutări aberante voi găsi liniştea. E la îndemâna mea să o fac. Lumina pură s-a născut odată şi umblă pe Pământ şi nu se mulţumeşte să fie totul, ci vrea să fie totul în toate.

Trecând astfel peste oboseala ce mi-o poruncesc orbeşte, găsesc că frumuseţea zilei se întâmplă pentru a dura. Nu se sfârşeşte într-un ceas anume, ci ea continuă să se propage din inima noastra, o inimă devenită bună prin metanoia unui jurnal al fericirii scris anevoios. Chiar la porţile sfârşitului, între limitele întunericului, o stea răsare pentru a dăinui. Indiferent de goliciunea nopţii, glasul celui ce strigă în pustie răsună clar, ca o trecere prin icoană, trăgând linia fericirii pentru început.

C.S.Lewis încheie un text majestic cu următoarea întrebare: “unde, dacă nu în lumina necreată, se poate întunericul îneca?”

Las, astfel, treburile cereşti în seama altora. Măcar pentru o vreme.