subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

să nu te pierzi de mine

Posted by Vali Balcan on March 24, 2012

nu mai trebuie să te explic, nu mie, nu conștiinței universale, nici măcar lugubrei înșiruiri de chipuri sfârtecate. nu mai trebuie să înțeleg foamea de albastru întunecat în mare, nici azi, nici în veșnicia incolor de plină. nu mai trebuie să spun cuvinte ce vindecată, nu omului, nu ratării sociale, nicidecum sfârșitului de clipă nefastă. nu mai trebuie să fac ceva anume, deși e primă-vară, dar plouă fără iertare, tace fără-ncetare. nu mai trebuie să judec, nici elogiu, nici om tâmpit îndoctrinat, dar pot să tac și să sfârșesc înțelegând inutila formă a lipsei de minte. nu mai pot rătăci, nu în pragul nebuniei, nu în haina fiului risipitor, nu pe vântul deznădejdii. nu mai simt natura ca o pată de lumină, nu din invidie, ci din golul delăsător al lipsei tale. nu mai am cuvântul ca pedeapsă, nici de furie, nici de idolatrie scandinavă, ci doar ca formă a blândei tale realități. nu mai e demult poem, nici lirică absolută, nici basm sfâșietor, nu ca explozie de fapte, nu ca invazie de vară. nu va mai exista final, nu în palmele tale, nu în veșnicia numelui meu, nu în rostul credinței individuale. de fapt e doar clipă, curând, acasă și tu, iar de acolo voi ști să-nțelepțesc și să iubesc fără singurătatea de acum.

a deveni o persoană. paragraf

Posted by Vali Balcan on October 8, 2011

Ar fi tot noapte dacă nu aș învia speranța anilor pe care nu-i mai număr în ecuații clasice. Seamănă cu nepăsarea de a reuși fiecare promisiune din copilărie, implorând acum-ul să traverseze inepțiile în ne-ratare socială, devenind o constantă în mersul natural al construirii de drumuri între realizare și realitate. Sunt destul de departe de tot ce înseamnă acasă, deși trăiesc căldura ceaiului pământiu, departe de a termina studierea lui Rogers, departe de a finaliza dorința aprinsă ce mă bântuie de luni bune, însă nu văd departele ca piedică în calea fericirii. Aș putea împărți realizările destul de ușor, însă nu ar fi decât un simplu rând de cuvinte ce nu mă izolează de viitor, dar care ar promite un oftat adânc, poate a pagubă, poate a maladie a unei sfat părintesc dus până la refuzul perfidului. Nu cred că mi-am atins apogeul, nici măcar pentru o falsă inerție, dar undeva am găsit liniștea ce-mi împarte viața în cele mai frumoase proiecte, devenind motivație pentru a reuși devenirea. Ar fi tot noapte dacă cuvintele tale nu ar fi înviat credința în oameni, probabil orbirea îndelungată ar fi lăsat emoția să se piardă în marea nordului, iar nevoia de a reuși este strâns legată de credința în tine, inventând astfel un nou proces al libertății. Sunt multe idei ce merită explorate, mult talent ce trebuie investit în sute de ore de efort intelectual, mii de ore de pus în studiul rabdării. Acum am o idee în plus, ea aprobând viitorul ca o extensie pentru constelația cuvintelor noastre, riscând ani de studiu și de efort financiar pentru a deveni o persoană, acea persoană care vindecă noaptea cuțitelor lungi, convertind iluzia în materie primă pentru a reuși. Poate sunt optimist, dar cum aș putea executa visul unei nopți de vară fără să cad în capcana unei stări luciferice apriorice? Iar mâine, mâine îți voi spune că visul acesta are forma ochilor tăi, ca o fereastră spre absolut, dovedind credința în răbdarea de a construi împreună apogeul vieții noastre.

 

gând ambiguu (III)

Posted by Vali Balcan on March 26, 2011

Astăzi a fost cea mai frumoasă zi de primavară. Într-un fel acolo se scrie fiecare istorie a fericirii, pe banca aceea care împlinește răsăritul de un soare multiplicat de toate frământările tale. O carte bună sădește iluzii pentru realitate, dar în fiecare pagină respiră ideea care ți-a dat ție viață, cu forma care agonisește într-un mod avar frumusețea doar pentru momentele de luciditate.

Sunt sigur că există un dezechilibru pentru fiecare emoție, dar nu mă îndoiesc de o infinită stare de bine, chiar dacă e greu să demonstrezi că e necesar zâmbetul în detrimentul seriozității sociale. Până la urmă nu e importantă geneza ființei, ci starea care îți definește intelectul, fie că e vorba de o repetiție a marilor exegeți, fie că e doar mistică religioasă gata să cedeze pentru o ultimă demonstrație a apocalipsei.

Tu niciodată nu știi să apreciezi vremea, mereu îmbrăcată anapoda pentru soare și noapte, dar niciodată străină de primăvară. De fapt verdele primăverii e parte a luminii tale, ca o continuare de cuvinte ce-mi lipsesc acum. Nu e nevoie de scuze, nici măcar de zâmbete furtive, poate e nevoie doar de o călătorie cât o viață de om în adâncul confuziilor noastre. Acolo sunt sigur că există atât deznădejdea revelației cât și purificarea într-o metanoia ce pare unica formă de salvare. Dar nu e vorba că suntem defecți, e vorba că putem împinge verbul existenței către o permanentă stare de spirit. Starea ce putem fi noi, deși exprimarea e singura eroare ce ne împiedică zâmbetul să moară. Până la urma e vorba de a ne recunoaște sufletul atunci când îndrăznesc să cred în cuvintele tale, ca o liniște ce-mi convinge rațiunea de credința că tu știi fiecare cuvânt ce-mi lipsește acum.