subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta

Posted by Vali Balcan on August 27, 2015

Trebuia să te găsesc la capătul drumului. Trebuia să te găsesc dincolo de ploaia nordică ce-mi posedă anotimpul demascării. Trebuia să te găsesc la capătul verbului, în linia timpului, în mirajul visului. De fapt trebuia să te găsesc acasă, acolo unde, haotică pasăre a neprihănirii, te reverși ca o schimbare de sens pentru încă o ghilotinare. Trebuia să te găsesc cumva rispind aerul și cerul înstelat de agonia unui fatidic vis. Trebuia să uit cuvântul trebuia, ca mai apoi să încep să văd metehnele ca pe eroii ce inventează sensul credinței, ca lacrimă ce spală obrazul pueril al tinereții. Trebuia să nu mă repet și să nu cer o avalanșă de timp sau o secundă pentru a-mi trage sufletul mai aproape de demență. Era seară, dar oricum tu nu ții cont de lumina ce veghează evoluția, era vânt și agonie în văzduh, era o miriște a iluziei ce mișcă fiecare armonie pentru o altă capodoperă a unicului sens dat mie. Trebuia să știu cuvânt, magie și matematica aia serafimică, impresie și cruzime pentru orice virgulă pusă între mine și telos. De fapt tot ce trebuia era să tac și să rămân pradă convulsiilor ce le trăiam ca unică monedă de schimb între acolo și aici, între un suflet vag și o inimă uitată. Trebuia să îmi schimb de mult haina stacojie și să mă îmbrac cu patima unui dement poet uitat între cărțile din care-am construit acel castel închis al neprihănirii. Ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta, ți-am cumpărat nădejdea de a mă agonisi între două mâini deschise, ude de lacrima rămânerii, tremurânde în spaima de a-mi reuși forma finală a serafimului. Trebuia să învăț că nu aici se află mișcarea, ci acolo în spaima mâinilor ce-și mișcau emoția din pumn în lovitura fatală a voii tale. Ți-am cumpărat credința, dar niciodată fantezia că numerele au voce, niciodată forma dorită a chipului. De fapt trebuia să înțeleg că voia ta este o linie întinsă pe care pot merge doar cu un ochi închis, doar cu o ureche surdă, doar cu jumătate de cuvinte spuse dintr-o limbă împărțită în două. Trebuia, însă, să înțeleg că e nevoie de două brațe să cuprindă așteptarea, de două picioare să atingă infinita apă a demascării. Dar inima, inima cum trebuia să fie? Există oare altă credință mai mare decât aceea în care ți-am arătat cum îi sunt sălile imense ale ascunderii? Ți-am cumpărat credința, dar nu trebuia decât să mă fac voia ta. O inimă în mâna stânga a orbirii.

unui alt personaj. rutina

Posted by Vali Balcan on March 13, 2012

ne-am dezbătut toate deziluziile acum câteva vremi, pe o linie abruptă înspre ape înghețate, fără un sentiment al pierderii foarte conștiincios. tu inventai verbul primei constelații, eu amețeam de numărul infinit al indiferenței ce părea impar, trecând printr-o ipoteză ce ar fi putut aduce aproape comunicarea dintre noi. însă era mai ferice să zâmbesc a primăvară, a consonante iluzii ce rătăceau în golul fără de farmec al inimii, dar te vedeam atins de secunda morții, în durerea ce-ți sfâșia până la refuz umanitatea. de acolo, cale de doi ucenici, ai definit filosofia iubirii și ai împărțit în mod egal fii risipitori pentru iertarea de a se răzvrăti fără sens. o umbră de căință ar fi cucerit timpul, dar arhipeleagul acesta refuză să aducă aproape singura ființă care contează acestei realități, inventând invective și capitulând într-un dor ce sfârtecă până și verbul răbdării. dar e încă amiaza tinereții, tu încă taci poetic, eu încă descifrez sensul peiorativ al rătăcirii, însă suntem mai aproape de a ne înțelege cu o persoană. du-mă în liniște, pe vântul tău, acasă, schimbă verbul creației din unu în doi, iar eu voi ști să neg golul ce-ți învinge locul. într-un fel tu ești cel care a dezbătut magia schimbării la față, dând sens credinței pentru a iubi dincolo de egoism, dar pentru totdeauna.

a deveni o persoană. paragraf

Posted by Vali Balcan on October 8, 2011

Ar fi tot noapte dacă nu aș învia speranța anilor pe care nu-i mai număr în ecuații clasice. Seamănă cu nepăsarea de a reuși fiecare promisiune din copilărie, implorând acum-ul să traverseze inepțiile în ne-ratare socială, devenind o constantă în mersul natural al construirii de drumuri între realizare și realitate. Sunt destul de departe de tot ce înseamnă acasă, deși trăiesc căldura ceaiului pământiu, departe de a termina studierea lui Rogers, departe de a finaliza dorința aprinsă ce mă bântuie de luni bune, însă nu văd departele ca piedică în calea fericirii. Aș putea împărți realizările destul de ușor, însă nu ar fi decât un simplu rând de cuvinte ce nu mă izolează de viitor, dar care ar promite un oftat adânc, poate a pagubă, poate a maladie a unei sfat părintesc dus până la refuzul perfidului. Nu cred că mi-am atins apogeul, nici măcar pentru o falsă inerție, dar undeva am găsit liniștea ce-mi împarte viața în cele mai frumoase proiecte, devenind motivație pentru a reuși devenirea. Ar fi tot noapte dacă cuvintele tale nu ar fi înviat credința în oameni, probabil orbirea îndelungată ar fi lăsat emoția să se piardă în marea nordului, iar nevoia de a reuși este strâns legată de credința în tine, inventând astfel un nou proces al libertății. Sunt multe idei ce merită explorate, mult talent ce trebuie investit în sute de ore de efort intelectual, mii de ore de pus în studiul rabdării. Acum am o idee în plus, ea aprobând viitorul ca o extensie pentru constelația cuvintelor noastre, riscând ani de studiu și de efort financiar pentru a deveni o persoană, acea persoană care vindecă noaptea cuțitelor lungi, convertind iluzia în materie primă pentru a reuși. Poate sunt optimist, dar cum aș putea executa visul unei nopți de vară fără să cad în capcana unei stări luciferice apriorice? Iar mâine, mâine îți voi spune că visul acesta are forma ochilor tăi, ca o fereastră spre absolut, dovedind credința în răbdarea de a construi împreună apogeul vieții noastre.

 

noapte în nord.

Posted by Vali Balcan on August 2, 2011

Nordul îşi pierde lumina, lăsând noaptea să accentueze ameţeala literei, jocul creaţiei şi răbdarea definitivă. Era o vreme când nu ştiam decât soare, infinite clipe în care se pierdea conceptul de noapte, de beznă ce putea ascunde emoţii. Acum nu mai am apusul în ochi atunci când plec la serviciu, nici măcar un amurg scânteietor, acceptând, totuşi, o simplă noapte ce are pretenţii asupra gândirii. Într-un fel ăsta e rostul naturii, de a dizolvă ceva din nuanţa pe care o trăiesc acum, de a mă seduce pentru venirea acasă, pentru o permanentă stare de bine. Poate e încă vară, deşi mi se pare o continuare a unui martie al revelaţiei, un vis sobru despre anotimp sau sens.

Ce îmi rămâne este credinţa, ea devenind definitivă, fără oscilaţii în furia furtunii, fără lacrimi de ploi sau vise aptere. E credinţa ultimei idei, traversând universul cu poftă de viaţă, ca un îndemn pentru tot haosul ce forma nebunia. Acum sunt liniştit, reuşind să înţeleg fiecare cuvânt pe realitatea acelor zile perfecte. Oricum, ar fi fost anapoda să nu se întâmple emoţia aia care a spart pieptul, dorul şi tot raţionamentul ce a ştiut urma alegerii de a rămâne. Nordul îşi pierde forma, dar nu din cauza naturii ce îl spulberă, ci pentru că rostul exilului s-a încheiat, scoţând la lumină o singură idee, aceea de a-mi construi viaţa cu tine.

unui alt personaj. III

Posted by Vali Balcan on July 8, 2011

am lăsat timpul să se aştearnă între noi, fiecare trăind în linişte acele cuvinte ce au pus în balanţă divinitatea. căutam să înţeleg rostul scrierii şi credinţa ce nu ştia refuz. era destul de convenabil să păstrăm bunul simţ ca echilibru, însă frământările acelea nu aveau o limită anume, implorând creaţia să mai nască pentru o ultimă oară focul umanităţii. însă era doar tăcere, o largă tăcere între fiecare schimb de cuvinte, amuţind parcă în aşteptarea unei minuni, a unui rug aprins ce avea să impresioneze cât pentru toate zilele. știu că nu era vorba de credinţa sfâşierii, dar am ales să păşesc cu sufletul desculţ în intimul genezei.

nu voi încerca o explicaţie pentru acele momente de libertate, însă aş vrea să ştiţi că nu poezia mi-a ţinut lumina vie, ci rostul unei călătorii ce nu se poate înţelege decât de acolo, din inima unui perfect rai. a trebuit să îndur timpul fără lacrimi, a trebuit să vorbesc şi să tac într-un mod total nou, provocând răbdarea să nască serafimul ce ştia toţi coclaurii noului iv.

într-un final a trebuit să accept că rostul cuvântului e să devină faptă, apoi fapta să devină închinare, închinarea să devină viaţă, iar viaţa să nu uite cuvântul scris în ne-uitare. a fost convenabil să trăiesc credinţa cu zâmbetul pe ceruri, împărţind la infinit perfecţiunea.

am lăsat timpul să ne despartă, dragul meu, dar asta ca să pot înţelege rolul ce-l am în conversaţia divinităţii. am prins doar câteva cuvinte, restul păstrând în ele o taină ce nu o ştiu pricepe acum, însă acele puţine cuvinte au devenit rostul ultimelor zile din nord. am găsit în ele ambrozia fiinţei, rostul şi destinul credinţei într-un concept, limita şi infinitul libertăţii, sărutul porţilor de rai şi mersul pe ape, creaţie şi rolul meu în exilul oraşului alb, toate acestea fiind cuprinse într-un singur cuvânt, într-un singur nume, pe care deja-l ştii.