subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

ţie, ca un răsărit

Posted by Vali Balcan on February 16, 2011

Obişnuiai să-mi scrii într-o vreme, ca mai apoi să povestim pe bune la un ceai despre cuvintele alea pe care le înălţai ca pe bezele în zbor. Era o introspecţie necesară, un joc cuprins de cavalcade de idei, o înşiruire infinită de emoţii şi linii. Liniile erau cele care deschideau tot mai apăsat curiozitatea. Uneori ne apuca dimineaţa, dar foarte des bateria oprea brusc înşiruirile acelea de etern. Scriai foarte frumos şi ar trebui să ştiu unde şi cum s-a sfârşit totul, dar sunt confuz. De multe ori mă întreb dacă tăcerea anilor nu a fost doar o simplă trecere din cuvinte în spaima unui tablou real.

De cele mai multe ori e acelaşi tablou rece. Un chip care ridică povara zâmbetului. Probabil eşti tu, probabil nu e niciunul dintre eroi.

Apoi s-a întâmplat să te găsesc foarte tristă, uşor spre alienatul fericirilor, dar cumva aproape de lumina ochilor pe care o ştiu ca pe o rugăciune de seară. Ar fi fost aberant să îţi zic ceva, să îţi scriu ceva, să mă pretez la o poveste cu aceleaşi linii şi litere. Dar ai văzut că e suficientă şi îmbrăţişarea aia reală, ca nu e nevoie decât de mâini calde ce pot cuprinde obrajii reci de efectul unui cer uitat de viaţă. De fapt ai înţeles că anii ăia de tăcere au fost stupizi, dar necesari. Poate pentru că e nevoie de o alt fel de literă pentru începutul fiecărui cuvânt. De fapt e nevoie de un răsărit în dreptul umărului drept, dezgolit de frica jalnicei amiezi.

Într-o vreme obişnuiam să-ti scriu, dar cred ca înca nu e prea târziu…