subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

unui alt personaj. IV

Posted by Vali Balcan on August 9, 2011

te caut de prea mult timp, promiţându-mi că te voi găsi, jurându-mi că a fost cel puţin un moment în care am trăit enorma ta fiinţă, acolo, în serile alea în care opream ceasul de timp, minţind adolescenţa că trăiesc epifania. mi-am promis că nu voi înceta niciodată să mă îndur de tine, de noi doi, de ne-ştiinţa asta pentru concret, de toată citirea ce mi te arată altfel decât ştiu eu să înţeleg. apoi am îndrăznit să te cer în frumuseţe, simplu, ca un pictor cerşetor, cumva ratat, cumva fără aură, cu ochii goi de tot sufletul meu. am îndrăznit să ignor lumea, să mint şi să mă divid, să te împart cu societatea şi să îţi recit cuvintele pe care deja le memorasem. apoi am pierdut tremurul, emoţia aia ce şoca, revocând consiliul ce te împărţea între nou şi vechi. te ştiam de mic, cel puţin după cum te desenau mâinile astea amorfe, dar ne eram străini, deşi părea că purtăm acelaşi nume, deşi îmi părea că noi ne-am creat din joaca sublimă a nopţii. te caut de atunci, răscolind sute de cărţi, mii de poezii, ascultând filosofia cum te pierde, religia cum te vindecă, societatea cum nu te înţelege. te-am şi scris, ratând genialitatea, căzând în capcanele timpului, uitând în timp preţul luminii, căutând esenţa din care să te păstrez, din care să pot lega o credinţă pentru toate zilele. te caut de prea mult timp ca să mai ştiu să pun egal în faţa întâmplărilor, acceptând că e o neputincioasă revoltă ce nu te mai vrea, o uşoară indiferenţă în faţa celebrelor citate, înţelegând că melancolia nu îşi are sens pe insultele tăcerii. am întrebări, tăcere cât un nord al exilului, dorinţă de a înţelege, minte aptă pentru metanoia, dar nu ştiu dacă mai suportă sufletul un alt infern al ignorării. măcar de ar exista un răspuns clar, care să spargă turnul de fildeş al catedralelor nebuniei, promiţând o linişte ce are viaţă sau moarte. te caut de prea mult timp, dar încă nu sunt dispus să-mi dai un răspuns negativ, asta de dragul străinei, ce speră să-ţi vindeci nepăsarea, iertându-te de golul azurului.

Mâine?

Posted by Vali Balcan on May 2, 2011

Îmi lipseau lungile discuţii din seară până adânc în noapte, apropiindu-mi sufletul de extaz, seri în care perfectul timp nu conta. Trăirea în prezent îmi pare grea, însă oricât de frumos se aşterne viitorul tot ce am acum este timpul petrecut cu tine, indiferent de depărtarea textelor dintre minţile noastre. Îmi este uşor să cad în capcana unor fericiri ce vor fi, dar nu pot anula acum-ul celor mai frumoase momente în care vocabularul este doar o altă afazie a stărilor noastre. 

Când eram copii ne doream să devenim mari, să avem puterea de a ne decide viaţa, însă abia apoi aflăm că de cele mai multe ori ea doar se întâmplă, ca un joc prost al destinului. Chiar şi acum visăm cu ochii deschişi la un bine viitor, blocând posibilitatea întâmplării lui în prezent, devenid incapabili de recunoaşterea timpului. E boală curată să trăim prinşi în viitor, cu atât mai grav în trecut, uitând că viaţa se întâmplă doar în prezent, niciodată în altă perioadă a timpului. Întotdeauna va exista un acum continuu, niciodată un mâine, niciodată un ieri fatal, mereu acum, mereu cu puterea împlinirii acum, nu în altă epocă în care poate credem că ne-am născut. Capcana timpului este periculoasă în măsură în care uităm să ne ridicăm astăzi şi să spunem cuvintele de mâine, dorinţele viitorului, devenind reali acum, nu mâine, indiferent de emoţia ce ne sparge pieptul sau poate ne îngenunchează înfrânţi de teamă.

Pentru mine este important ca astăzi să fiu visul tău de mâine, imagine ce nu ştie durerea timpului indiferent de complexitatea momentului la care este supusă.