subscribe to the RSS Feed

Saturday, December 16, 2017

în liniştea nopţii.

Posted by Vali Balcan on June 24, 2011

Pentru că urmează un maraton de nopţi nedormite mi-am propus să le împart într-un mod folositor. Timpul nu e mai îngăduitor când cerul tace, când oraşul pare stins în luciul mării, nici măcar nu se îndură cu sentimente bune pentru suflet. Este foarte uşor să faci nimicul, să laşi noaptea să se întâmple cu gânduri, să îţi trăieşti viaţa în episoade, să te cerţi cu fiecare personaj ce-ţi apare în rememorări. În multe seri am creat situaţii, am consumat fapte, am dizolvat şi creat universuri, oameni, limite. Este foarte simplu să cazi în capcanele mentale, reuşind să te saturi de ceva fără ca măcar să ţi se întâmple pe bune. Multe certuri s-au purtat seară de seară pe holurile întunecate, sub fantome imaginare, cu muzică în surdină, apropiind cafeaua de buze.

Au urmat mii de minute în lene spirituală, aproape rugăciuni sau certuri cu divinitatea, frământări şi toate întrebările care am devenit. Am primit un singur răspus, târziu în Martie, căutându-mi eclipsa singurătăţii pe aripi aptere. În multe clipe mi-am redefinit fiinţa, rămânând apt pentru credinţă, pentru o mână întinsă ce mângâia umărul ars de soare. Apoi ningea cu alb pe fiecare cărare, purtând gândurile printre ferestre, oprind pe clapele pianului melodia desăvârşirii. Noaptea chiar e o formă a nebuniei noastre, nu din moft intelectual, ci ca explicaţie a unui nou concept ce se cuprinde în iv-ul apropierii.

Pentru o vreme voi purta apusul şi răsăritul în acelaşi loc, fără să mă satur de natura ce-şi urmează cursul. Într-un fel voi veghea somnul celor dragi, cu o fericire ce nu-şi ştie timp, sărutând cu scrieri cărţile ce stau deschise înaintea mea. Într-un final voi scrie fiecare seară, aici sau pe inima mea, ca motiv pentru vara celor mai frumoase întâmplări. La capătul drumului se află răsăritul şi marginile veşniciei.

exemplul hristic

Posted by Vali Balcan on May 21, 2011

Un exemplu valid, pentru o lume în deteriorare, este cel hristic (greu de aplicat, uşor de confundat). Învăţăturile sunt simple, sau cel puţin aşa par la prima vedere, însă încărcătura lor poate vindeca sufletul şi mintea. Binele apare ca normalitate: ajută-ţi aproapele, iartă, iubeşte, dăruieşte, nu întoarce cu aceeaşi monedă, fă binele, trăieşte nobil, gândeşte liber, nu te bloca în lucruri fără rost, fii bun cu cel neajutorat, caută înţelepciunea, acceptă eşecul (dar ridica-te şi refă-ţi viaţa), acceptă că există o vreme pentru fericire şi una pentru nefericire (dar nu rămâne blocat în negură criptă), crede, fii blând, alege-ţi cu grijă prietenii, nu te vinde pentru o clipă de extaz, nu rosti cuvinte pe care nu le înţelegi, fii milostiv, ignoră pe nebunul care se crede înţelept, studiază Cuvântul, fă-ţi timp pentru meditaţie, scrie, roagă-te, plângi cu cel ce plânge, dar nu uita să te bucuri cu cei ce se bucură, nu fi invidios, caută mereu adevărul, nu te crede singur neprihănit, nu judeca, învaţă să taci (unii oameni chiar au lucruri interesante de spus), caută-L pe Dumnezeu până se va lăsa descoperit (şi atunci vei gusta fericirea).

Aceste exemple nu au caracter definitoriu, exemplul hristic fiind mult mai complex, şi nu e vorba de a intra într-o limită, ci de revenirea la forma primordială a omului înainte de cădere. Balanţa înclină favorabil pentru negarea valorilor, însă va exista un punct în care toate lucrurile vor fi supuse testului, iar de acolo fiecare va înţelege că jocul de-a umanitatea are un preţ, în funcţie de alegerile făcute. Într-un fel orice decizie e grea, dar până la urmă sufletul este cel care se va deteriora, şi ferice de cei care vor putea rămâne intacţi, noi restul încercând marea fericirii cu degetul credinţei ca o soluţie pentru tot balansul de până acum în care ne-am complăcut. Oricum, procesul devenirii nu e un joc al cuvintelor drăguţe, e ucenicia celor mai frumoase dureri, dar la capătul drumului va există vara unui nou început sau balanţa ultimei călătorii.

Gând V

Posted by Vali Balcan on May 13, 2011

Dispar imagini adormite de timp. Aş putea spune că e dureros procesul revederii lor pentru ultima oară, lăsând apoi naturalul să-şi trăiască perfecţiunea. Dispar imagini vii, clipe interesant trăite, indiferent de puterea la care aspiră. E necesar procesul uitării, e de prisos să treacă timpul şi să amăgească toate indiferenţele în uitare. Uneori e melancolie primăvăratecă, de cele mai multe ori risipire de vise, dar niciodată regret etern. Evoluţia vieţii are rostul ei, împletind vântul pe alte poveşti, amintind totuşi că suntem muritori, că fiecare întâmplare îşi are clipa ei, poate veşnică, poate doar mentală.

Ar trebui să-mi pese că părţi din mine se sting, fie şi doar ca imagini, însă nu e renunţare la proiecte ce răresc tensiunea, ci mai degrabă e o aruncare dincolo de orice aspect ce ţine doar de fantezie. Indiferent de valoarea unor imagini, rostul lor a trecut, devenind doar simple frunze în bătaia apelor. Acum am schimb motivul şi locul împlinirii, întâlnind doar culoarea ce ţine sufletul viu, mergând agale între autoportret şi eclipsa singurătăţii.

La geneza primelor cadre tinereţea era tot ce aveam, îndemnând idealul firii să-şi stăpânească emoţia, aproape-reuşind să mă scap într-o metanoie ce o ştiam invincibilă. Legam de ea toate îndemnurile mele literare şi sociale, avansând în misterul fiinţei. Acolo m-am rătăcit suficient de mult, plătind tribut vieţii pentru revenirea la o formă acceptabilă. Acum sunt sigur că re-trăirea acelor imagini e pentru ultima oară, într-un definitiv aspect revelator.

Oricum, la final va conta cine suntem când vom atinge capătul drumului, nu ce imagini ne-au conturat fiinţa într-o vreme oarecare.

geneză

Posted by Vali Balcan on March 31, 2011

Devine tot  mai  simplu să te știu.  Nu e ca un destin pe care Jung îl numește sincretism, e ca acea revelație ce a făcut posibil omul. Într-un fel a existat o idee ce a desființat liniștea primordială, ca apoi să răsară fiecare îndoială a imperefecțiunilor noastre. Probabil a fost ușor să pui în balanță alegerea fiecărei stări, iar fructul părea că echilibrează toate zilele de calm. A urmat un dezmăț de regrete, o imposibilă stare de spirit și cineva a ridicat mâna să aducă oprobriul umanității. A fost simplu, prea simplu ca să nu știm și noi unde se află revenirea, acea metaforă ce pare doar o formă fără fond a mântuirii. Te ridici și speri că vei atinge abisul, crezi că la capătul drumului se află câmpul acela promis al Edenului, însă e cale lungă până acolo. Sunt multe obstacole ce par jocuri făcute de minți bolnave, sunt multe profeții ce par să se limiteze la o renunțare a păcatului, dar acel păcat oricum nu e definiția omului, ci mai degrabă condiție pentru supraviețuire într-o lume prost așezată. E tot mai simplu să induci în eroare acele părți de vorbire ce silabisesc doar verbele clasei a II-a, însă te simți inutil când vine vorba de o matrice ce pare prea bine construită, exact pentru ca tu să cazi în capcanele timpului ei și să uiți că exista un capăt al drumului. Un capăt ce nu are forma pe care ai învățat-o într-o clădire de sfinți, ci mai degraba o formă ce seamănă cu exegeza Divinului asupra creației, locul în care noi toți am murit ca să putem învia pentru alegere. Acum alegem și ne tot mirăm de rezultatul minții noastre, dar cine se poate mândri că s-a găsit pe sine în celălalt fără teama că s-ar putea nimici pentru etern de un destin ce nu are revelație nici măcar în psihologie? Poate nu e destin, poate e sincretism, ca un balamuc de arte ce nu-și au rostul decât în obrajii palizi ai frumuseții. Dar frumusețea aia cine o poartă?