subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

mintea vizuală

Posted by Vali Balcan on January 11, 2011

Vorbeam cu melancolie despre o generaţie. Despre generaţia care cunoaşte litera poruncilor, dar care confundă alfa cu omega, despre generaţia care ştie scrisul şi mersul pe ape, dar care confundă religia cu credinţa, despre generaţia care ştie cuvântul şi rostirea lui, dar care încă silabiseşte iubirea.
Îmi amintesc cu drag de lungile discuţii purtate cu Ştefan Coman, acele discuţiile de la începutul prieteniei noastre. Nopţi întregi “risipite” în credinţa tinereţii, în avântul ce avea să ne formeze idealurile. Am în minte foarte clară seară când am oprit maşina pe Dealul Red, ca apoi în tăcerea pădurilor să vorbim până-n zori despre Cele patru iubiri sub cuvintele lui C.S. Lewis şi despre contribuţia pe care trebuie să o aduce la definirea generaţiei noastre. (A urmat apoi viaţă şi idealurile noastre au luat multe forme, însă cele mai multe s-au împlinit aşa cum le visam în credinţa aceea primordială). Îmi amintesc de un text pe care l-am scris în dimineaţa aceea despre generaţia care se va ridica. Aici voi publică doar un paragraf din gândurile de atunci:
“Învăţam să relaţionăm şi să construim prietenii sincere. Ne plafonăm în aceleaşi cărţi impuse, dar credem că dincolo de închiderea sub oboroc soarele ştie scrisul libertăţii. Eşuăm lamentabil când încercam să facem ceva, dar ştim că într-un final legea se va închina în faţa nevoii noastre de mai mult. Ne luăm palme morale când deviem de la forma tradiţiei, dar ştim că iubirea nu ţine cont de religie, ci ea e dependentă de Dumnezeu. Nu prea ne păsa de luptele acerbe din mediul evanghelic, asta pentru că noi am înţeles jertfă supremă şi am ales să fim una. Poate ne cosmetizam cuvintele când încercam să spunem ceva, dar rostul lor rămâne acelaşi, indiferent de culoarea verbelor. (…)”

Acum câteva seri un prieten mi-a spus că are o idee, o idee care ne  va aduce pe toţi aproape. Ultima.

decembre

Posted by Vali Balcan on December 24, 2010

În fiecare an, cu o matematică precisă, am încercat să îmbin gândul naşterii Lui în cuvinte. Cumva am simţit nevoia să trăiesc acel moment în scris, să îl exprim ca să fie simţit.

Când mă gândesc la acele momente mă cuprinde o melancolie teribilă. Un dor aprig îmi cutreieră fiinţa. Un gol imens cere o altă scriere, de parcă asta ar linişti emoţia cu care îi primesc naşterea şi anul acesta. Am în minte cuvintele unei poezii (“…cum lasă raiuri şi vine”) şi încerc să cuprind devenirea, renunţarea la slavă, într-o imagine fixă.

Întruparea Divinului în uman este fantastică. Deşi pare că El s-a coborât din Ceruri în fiinţa umană, mie îmi este mai simplu să văd cum Cerul a atras pământul în el; ca o lumină care cuprinde negura vremii şi trezeşte fiinţa. În fiecare an încerc să înţeleg magia naşterii şi mă pierd în explicaţii pentru un an întreg. Revin mereu la geneza ideii ca o lepădare a necredinţei. Cumva ar trebui să renunţ la scrisul Sărbătorii şi să mă axez pe fapt. Să mă ridic şi să trăiesc. Să gust împreună cu familia această taină cuprinsă într-o sarbătoare. Să accept că doar renuntând la mine voi deveni (ca) El, că lipsindu-mă de stresul agonisit în căutări aberante voi găsi liniştea. E la îndemâna mea să o fac. Lumina pură s-a născut odată şi umblă pe Pământ şi nu se mulţumeşte să fie totul, ci vrea să fie totul în toate.

Trecând astfel peste oboseala ce mi-o poruncesc orbeşte, găsesc că frumuseţea zilei se întâmplă pentru a dura. Nu se sfârşeşte într-un ceas anume, ci ea continuă să se propage din inima noastra, o inimă devenită bună prin metanoia unui jurnal al fericirii scris anevoios. Chiar la porţile sfârşitului, între limitele întunericului, o stea răsare pentru a dăinui. Indiferent de goliciunea nopţii, glasul celui ce strigă în pustie răsună clar, ca o trecere prin icoană, trăgând linia fericirii pentru început.

C.S.Lewis încheie un text majestic cu următoarea întrebare: “unde, dacă nu în lumina necreată, se poate întunericul îneca?”

Las, astfel, treburile cereşti în seama altora. Măcar pentru o vreme.