subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

dincolo de cuvinte. dimineţilor tale

Posted by Vali Balcan on April 30, 2011

E dimineaţa unei alte stări. Nicidecum o lentoare anapoda, poate doar o rază ca efect pentru amarul acela al licorilor, aproape de zâmbetul în care se măsurau ferestrele împovorării. E despre fiecare neînţeles al scrisorilor, undeva întinse între nord şi acasă, pe o mare ce adânceşte toate deziluziile în forma de care nu te pot nega. Astăzi povara nu o poartă umerii falşi ai nepăsării, astăzi pietrele tac sub paşi şi betonul întinereşte de veselia călătoriei ce mă aşteaptă. De aici până în miriştile iluziilor e doar o palmă pusă pe harta minţii, peste poduri şi ape întinse ce par să ne răcorească frunţile însetate. E o palmă ce te acoperă de mister, aşteptând clipa în care se vor deschide uşile templului pentru soare, trecând apoi gândul în jertfa de seară a tuturor cuvintelor pe care le promiţi, acoperindu-ne cărarea de emoţia revederii tale, traversând porumbei între poezii şi defectele cerului.

Într-o iarnă am ştiut visul, am ştiut lepădarea, despletindu-ţi sufletul în bătaia vântului aducerii acasă, într-o altă consonantă stare de beatitudine. Şi nici măcar nu a fost nevoie să lepezi timp, ştiind că verbul revelaţiei nu se găseşte pe dinlăuntrul depărtării. Se întâmplă să laşi melancolia să te cuprindă şi să inghenuncheze în ritmul aflării inimii, apoi să o rogi să-ţi dea bezele pentru micul dejun şi două căni pentru ceai. Apoi incendiezi flori în palmele tale reuşind spectacolul perfect pentru trecerea primăverii.

Spre seară vom înţelege aurora boreală în echilibrul tău interior, depăşind în minune toate magiile vremelniciilor.

fără anotimp. străinei

Posted by Vali Balcan on March 3, 2011

Nu știai despre anotimpuri, nu știai să silabisești verbul revelației, pentru că tu trăiai în același timp al fericirii. Uneori îți povesteam despre trecerile banale ale aștrilor, despre fermecătoarele inițiative ale ploilor, despre munții de zăpadă ce-mi acoperau pumnii, despre somnul imperfect al gândurilor din vara celor mai frumoase poezii. Mă tot întrebai despre diferența dintre ele și despre rostul fiecărei părți din ecuațiile astea ce-ți par imposibile. De cele mai multe ori îți răspundeam simplu, dar tu găseai linia necesară zâmbetului, ca și cum cuvintele mele ar avea acel efect de cer senin pe fruntea ta.

Zâmbești foarte des fără ca măcar să-ți pese că această agonică trecere dintre anotimpuri marchează existența mea. Poate îți pasă, doar că primaverile tale sunt eterne. Te tot întreb despre acel anotimp al tău, despre forma și nașterea lui, dar se pare că numele lui nu este ceva, ci cineva, uneori tu, alteori doar furtuna aia ce reface ambrozia.

Uneori nu e nevoie să-mi citești textele pentru că vezi fericirea pe chipul meu, alteori mă pui să ți le traduc, de parcă zâmbetul acela poate fi blocat într-un alfabet. Îți tot spun că râzi prea mult, dar copilaria aia poarta în ea un joc infinit perfect, ca acele bezele în zbor pe care le dai unui peregrin ce-ți merită rugăciunile.

Acum e o altă dimineață în care aș dori să fii tu timpul, secundele cuvintelor tale să țină o veșnicie, iar zâmbetul acela să încline fiecare balanță spre eternitate, acolo unde timpul e o altă matematică rezolvată. De fapt ar fi mai simplu să-mi spui numele anotimpului tău, să-mi spui că acolo fiecare dor este o altă expresie a întâlnirii cu tine.

ţie, ca un răsărit

Posted by Vali Balcan on February 16, 2011

Obişnuiai să-mi scrii într-o vreme, ca mai apoi să povestim pe bune la un ceai despre cuvintele alea pe care le înălţai ca pe bezele în zbor. Era o introspecţie necesară, un joc cuprins de cavalcade de idei, o înşiruire infinită de emoţii şi linii. Liniile erau cele care deschideau tot mai apăsat curiozitatea. Uneori ne apuca dimineaţa, dar foarte des bateria oprea brusc înşiruirile acelea de etern. Scriai foarte frumos şi ar trebui să ştiu unde şi cum s-a sfârşit totul, dar sunt confuz. De multe ori mă întreb dacă tăcerea anilor nu a fost doar o simplă trecere din cuvinte în spaima unui tablou real.

De cele mai multe ori e acelaşi tablou rece. Un chip care ridică povara zâmbetului. Probabil eşti tu, probabil nu e niciunul dintre eroi.

Apoi s-a întâmplat să te găsesc foarte tristă, uşor spre alienatul fericirilor, dar cumva aproape de lumina ochilor pe care o ştiu ca pe o rugăciune de seară. Ar fi fost aberant să îţi zic ceva, să îţi scriu ceva, să mă pretez la o poveste cu aceleaşi linii şi litere. Dar ai văzut că e suficientă şi îmbrăţişarea aia reală, ca nu e nevoie decât de mâini calde ce pot cuprinde obrajii reci de efectul unui cer uitat de viaţă. De fapt ai înţeles că anii ăia de tăcere au fost stupizi, dar necesari. Poate pentru că e nevoie de o alt fel de literă pentru începutul fiecărui cuvânt. De fapt e nevoie de un răsărit în dreptul umărului drept, dezgolit de frica jalnicei amiezi.

Într-o vreme obişnuiam să-ti scriu, dar cred ca înca nu e prea târziu…