subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

introspecții/introiecții

Posted by Vali Balcan on July 5, 2016

Îți cunosc latura negativă ca pe fiecare rugăciune spusă-n gând de fiecare dată când mă tem de infinit. Îmi cunosc limita de a mă traduce ca verb steril, inadaptat lumii spre care tind cu atâta ardoare. Sunt o clătinare pentru miracol, o linie întinsă între abominațiune și serafimul impecabil al mitului, consolidând fiecare etapă în pașii grei ai reușitei. Și ești o capodoperă, un mit spre care nu mai tânjesc flămând, ci spre care mă îndrept scrutând spațiul, emoționând destinul, dar niciodată împlinind secunda rece a prezenței cu o formă dependentă de asceză. Îți cunosc atomul ființei și nu văd niciun obstacol în care să te descriu altfel, în care să te sacrific ca ultimă formă de a mă salva de mine, egoist sau relevant. Oricum, construcțiile astea sunt încercări de a-mi repeta că nebunia nu-mi este blocată în tâmple, că dincolo de ceea ce văd exiști ca formă universal valabilă a ființei celeste, nu ca zeitate, ci ca ființă pe care am întâlnit-o într-o seară în care revelația era tot ce mai puteam. Sunt zile în care memoria revarsă condiții și constante imagini în care, surprinzător, frumusețea predomină ca maxim apel către binele din inima mea de cremene. Îți cunosc numele și tot ce există dincolo de masca impecabilă ce-ți acoperă chipul, ca o viziune în planul interzis în care sunt intrus și niciodată ferice. Dar învăț să-mi stârpesc curiozitatea, învăț să tac mai des, învăț să mă retrag mai bine ca oricând. Și e o liniște de care nu mă mai tem acum, și e căldură creată din înțelegere, și poate e noaptea odihnei mele. Îți cunosc latura ce te-a format, ființă exactă a fericirii mele, dar asta-mi este util în măsura în care știu că a cunoaște nu e sinonim cu a avea, ci cu a mă retrage spre odihnă. Iar acolo visul nu va mai călăuzi nimic, doar somnu-mi va liniști inima atât de necesară trupului, rămânând cu brațele lipite de tâmpla colbului din care nimicul a fost creat.

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

iluzia de a ma rătăci

Posted by Vali Balcan on July 19, 2014

Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenirea, o transformare indecentă pentru tot ce visul adaugă realității. Un singur indiciu și totul ar reuși răsturnarea asta amețitoare, o singură trezire și realitate s-ar spulbera în complexul acestor ființe ce tremură străina și punctul literei infinite. Poate că este iluzie, poate o aluzie la a trăi fără să îți pese de o consecință a unui dicolo ce pare finit, ca o ușoară noapte pe pleoapele uriașei răscumpărări. Acolo, în brațele ființei totul se transformă în tăcere. Acolo, tăcerea nu are răspuns sau risipă de emoții, acolo, tăcerea este infinitul ce transformă necuvintele în atom al ființei sale. Un gând, o metaforă, două-trei cărți de amintiri și asumarea devine suportabilă, devine parte a întregului pe care îl cunosc vag. Un gând pare insuficient, o metaforă rămâne anostă, iar cartea amintirilor ridică un nord ce se cutremură de spaima umbrelor, de urletul pescărușilor bolnavi de apa. Și întinsul ăla de ape pare definitoriu pentru orice stare de ratare (sau poate de bine, însă este atât de infimă linia dintre cele două încât se confundă suficient de ușor), pentru o singură clipă în care totul era perfect, parte a genezei pe care o uit cu fiecare singurătate. Îmi este dor. Un dor prostesc și infantil, ca o capodoperă atât de abstractă încât singur culoare pe care o întâlnesc este pierderea chipului tău. Și chipul ăla definește beatitudinea tuturor stărilor mele de bine, balanță a inimii pe care o pângăresc prin toate cuvintele pe care nu le mai știu. Ah, și câte versuri îmi vegheau dimineața, câte litere îți amurgeau destinul de a fi absolutul. Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenire, o linie atât de subțire încât s-ar confunda cu inerția, cu frica de a decide să fiu orice altceva ce ar putea însemna lipsa ta.

unui alt personaj (schimb de roluri. introiecție)

Posted by Vali Balcan on November 2, 2011

Ar fi trebuit să înțelegi libertatea când era încă devreme, să prețuiești prezentul ca o prezumție pentru fericire, să te vinzi scump dacă asta însemna abolirea inumanului. Ar fi trebui să lași secundele să-ți balanseze conștiința, să miște ceva din blocajul la care te supuneai cu atâta patos, de parcă a te sfâșia însemna beatitudine. Ai lăsat decizia pe umerii destinului, reinventarea unei proaste desființări ca exces pentru supliciul nopții, devenind gol pentru o natură ușor stângace. totul părea infect, gândurile născând o altă apocalipsă împlinită, mâinile acoperind fața de lacrima deznădejdii, deși ploaia nu-și mai arăta colții de câteva eclipse bune. Doar podeaua rece mai înțelegea ceva din trupul uitat în timp, acolo unde înmiita iubire a încetat să existe ca expresie poetică sau ca realitate covârșitoare. Mii de blamări pentru acea secundă, de parcă urletul avea rol profetic, înăsprind puterea de a cădea tot mai adânc în propriul infern. Și de acolo totul s-a sfârșit. Chipul s-a stins în alt surâs candid, fals ca mersul pe ape al necredinței. Ar fi trebui să înțelegi că nimic nu mai poate vindeca conștiința, oricum nu în nepăsarea de a te scuza lamentabil pentru rolul umanului ce-ar fi trebuit să-l porți. Într-un final ai vândut tot ce aveai mai de preț, fără prea mult efort intelectual, cu o risipă ușor masochistă, de parcă goana morții îți surzea rațiunea. Dar nici măcar moartea nu te-a mântuit, tu devenindu-ți propriul gol, căzând pradă maladiei fericirii de a fi liber. E aberant să mai înțelegi ceva când tot ce vrei e să porți stigmatul ăsta pentru toată viața, implorând fuga să te ducă cât mai departe de a rosti adevărul, de a renunța la masca dualității, devenind constinent că libertatea nu e un lux ieftin, ci e capodopera credinței în cineva, indiferent de tremurul destinului ce înfioară gândurile. Până la urmă tu ești singurul care te judeci cu o ură colosală, iar asta nu mai are nicio legătură cu primăvara reinventării tale, sau poate așa știi tu să-ți retrăiești căderea la infinit cu o desfătare diabolică. Acum ar trebui să înțelegi rolul sincerității în libertatea ce ți-e dată, cine știe, poate chiar e pentru ultima oară!

timpul. străinei.

Posted by Vali Balcan on August 4, 2011

M-am obişnuit să îmi trasez viaţa în evenimente, să pun un punct ca sens exatatic, apoi să întind o aţă pe care să o scurtez cât mai repede cu putinţă. Nu e ca şi cum ar fi ceva anapoda, mai ales când destinaţia înseamnă fericire, însă mă tem că e foarte uşor să pierd prezentul, de parcă valoarea lui ar fi infimă. De o vreme trăiesc libertatea într-o nouă imagine, implorând parcă secundele să devină scrum, apropiind dorinţa de împlinire. Însă nu pot nega farmecul întâmplărilor până atunci, nu pot umili nopţile şi dimineţile celor mai frumoase scrieri, nu pot amăgi fiinţa că nu e frumos acest dor ce doare, iar aici nu vorbim de un masochism necesar. De fapt procesul acesta a creat credinţa, rolul acestui timp a fost definitoriu, demonstrând că nimic nu poate clătina cuvântul scris ca şi promisiune.

Da, este destul de dificilă aşteptarea, chiar dacă sunt zile în care totul pare comod, însă oricât de frumos se arată capătul drumului, nu pot ignora călătoria care nu neagă nicio secundă rolul celuilalt. Începusem să mă obişnuiesc cu anii împărţiţi în câteva întâlniri, trăind parcă doar pentru acele clipe, dorind somn şi spulberarea lunilor, dar odată cu asta ar fi însemnat să ignor definiţia străinei, să uit să o caut, să o scriu, să o înţeleg. Ea nu e doar capătul drumului, ci drumul ca şi proces ce ne formează, ajungând într-un final în ziua în care lumea se va schimba la faţă. Nu pot trăi doar în reprize, deşi mi-ar fi comod un somn cât patru anotimpuri, nu o pot face pentru că nu există stare care să nege beatitudinea ce o reprezintă. Am ales să construiesc, iar asta nu înseamnă a trişa, ci e o luptă constantă pentru fericirea cu care mă laud de zile bune.

Şi aici nu e vorba de un ritual egoist, pentru că firul suportă scurtare, ci de maturizarea deciziilor, de o relaţionare ce nu desfiinţează echilibrul fiinţei. Într-un final mă simt dator cu o plecăciune străinei, pentru tot acest amalgam de timp din care ştie să zâmbească, fără să lovească cerul ca să plângă vulturi de foc ce ştiu nimicirea.  Acum ştiu că a te trăi e tot ce contează, iar asta nu se face în reprize, ci într-o permanentă lungire a secundelor (din clipa când ne-am scris, până-n clipa în care te voi re-întâlnit, înţelegând cu inima magia ce am trăit-o amândoi în vara asta), făcând răbdarea posibilă în prezentul ce-ţi continuă chipul pe retina inimii mele.