subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?