subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

eul. foamea

Posted by Vali Balcan on November 14, 2015

îmbracă-te. trupul nu are nevoie de lumină. ochiul ferm al criticii poate vedea dincolo de carne, mâna conștiinței știe linia abruptă ce-ți înconjoară pielea. ridică-te. de fapt rămâi. rămâi în frumusețea asta blândă ca o melancolie, ridică-te ca un castel iluzoriu în care te poți prăda și din care poți scăpa cu viață. și e viața omului din tine, capcane de idei ce inventează, fărâme de memorii ce îți încetinesc starea de fapt. omul din tine este capodopera nădejdii, iar acolo, în trăirea veșniciei, sensul este apoteotic, răvășind fiecare obstacol ce îți formează acest chip de care aproape esti mulțumit. pășește. de fapt zboară. lasă aripile serafimului deschise, una câte una formându-te ca semi-zeu, ca supunere în imediat a ființei ce ești. uită. de fapt memorează traseul acesta lucid pe care l-ai clădit ca metaforă, ca singură stare de refugiu pentru orice meșteșug ce-ți caută vulnerabilitatea. și amândoi știm că în tine se află ecoul ce-ți poate întuneca ființarea, amândoi știm otrava care poate sădi sfârșitul oricărui sens. scrie. scrie cu mâna dreaptă poemul, iar cu mâna stânga așează neînsemnatele virgule, lăsând loc expozeului ce-ți va fi meteahna supremă. glasul să-ți fie stins, surd, astfel nu vei ști ce e durerea dincolo de granița trupul tău, astfel vei uita nume și vei învăța curioasa izbutire. și vei izbuti să treci marea asta de netrecut, obligându-te la o călătorie care-ți va fi fatală. și nu de moarte să te temi, nu de viață, nu de ființele alea inexacte cu voci ce te îndeamnă să te abați pentru o clipă de extaz, ci de tine, de tine gol, rămas, pășind, uitat, mânjit de litere, vociferând în agonie nume ce pot fi implozie în ființa exactă care ești. rămâi, rămâi călătorie și nu te opri nici măcar la granițele teolosului, ci treci dincolo, orice nume ar purta acest dincolo. și  numai dincolo vei cunoaște reavăn, odihnă, devenire. acolo vei fi.

nu mai putem schimba nimic. străinei

Posted by Vali Balcan on October 31, 2011

nu mai putem schimba nimic, iar muțenia învinge virgula primului acord dintre acum și invincibila veșnicie. deranjează uitarea în timp, re-întoarcerea și echilibrul forțat al orelor; o constantă involuție a ființei, condusă de vântul nordic spre adâncul mării deghizată în pustiu. se înțelege revolta pe inimă, se ascute gândul în odihna unei apoteotice sfințenii, devenind verb pentru mișcarea inimii din seducție în apogeu teluric. era viață, de fapt era credința pusă pe viață, inventând primul atom al ființei tale, răzvrătind conștiința dramei cu finalul iernii, aproape de primăvara timpurie, amețind golul ființei în conștiința nașterii din nou, tradusă ca libertate, genială fiind măestria cu care se mișcă concluzia ce ai devenit. nu mai putem schimba nimic din magie, poate din cauza perfecțiunii, poate de dragul ce știi să-l porți, doar că fiecare anotimp învață sabatul exilului nostru, devenind agonie sau extaz, sensul depinzând de lumina ochilor tăi. e destul de noapte pentru frigul ce-l învăț în lipsa ta, însă emoția nu transformă drama în depresie, nici măcar eclipsa în refuzul luminii, ci învinge sensul iubirii în aproapele ființei tale, acolo unde a fi e tot ce mai contează.