subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Regimul unui ,,eu” teologic.

Posted by Vali Balcan on January 29, 2011

Sunt un Cincinatus, un iubitor de singurătate rodnică şi sănătoasă, şi jignit grav, tachinat,  şâcâit de orice formă imbecilă de indiscreţie.

Sunt mereu suferind după o preamultă auto-revelare, rupt între interioritate şi exterioritate, însă mereu fascinat de bucătăria eu-lui meu în care, vai,  munca este ,,dureros de dulce”. Trebuie spus că prefer povara de mine în locul poverii de lume.

Această interioritate în care, vă spuneam, zăbovesc ori de câte ori pot, se crapă uneori, însă nu spre exterior, ci spre o interioritate şi mai adâncă, unde în regim apofatic se deschide o uşă de lumină: Atunci păşesc într-un câmp în care întâlnesc angelicitatea lumii pe care am refuzat-o igienic petru o vreme – întâlensc acum promisiunea transfigurării ei.

Să mai înaintăm puţin. Această privelişte îmi refuză instalarea definitivă în ea şi mă întoarce înspre geografia ei mai puţin desăvârşită, înspre chipul ei actual – mă trimite înspre ei . Ei bine, dacă mă întorc să le vorbesc lor despre această ultimă lume – mă vor ucide. Cum o să se mai înfoaie în spasme de ură când o să le spun că acolo, toţi aveau găuri în mâini şi în picioare?

Încă o etapă cititorule. Acum o să-ţi marturisesc o presimţire înspăimântătore care începe să prindă datele unei certitudini. Mi se spune de nu ştiu unde şi din partea nu ştiu cui că dacă nu le voi spune semenilor de posibilitatea transfigurării lor care aşteaptă să fie actualizată – deci dacă voi refuza, voi aluneca iremediabil în exterioritatea cea mai rece a fiinţei mele, în cea mai vulgară dezgolire şi de acolo voi uita şi de mine şi de lumea în care haric păşeam uneori.  Îmi va fi imposibil orice deliciu de introspecţie, întrucât voi fi deja un non-eu, – cică voi uita de mine şi voi trăi veşnic în condiţia aruncării în afară.

Prefer moartea decât pierderea de mine.

Andrei  Marcovici.

guest post – Rânduri pe marginea “Nopţii” lui Elie Wiesel.

Posted by Vali Balcan on December 29, 2010

Spun că dogma providenţei e printre cele mai îndepărtate dogme de realitate. Ea înfăţişează ruptura categorică între ideal şi real.  Cum oare să adaptezi o aşa declaraţie de credinţă la straturille de morţi din secolul  XX? Cum oare să pui în gura acestor morţi această credinţă? Cât contrast, ce peisaj anacronic!

Este uman şi moral ca fiecare vorbitor ecclesial să-şi însoţească vorbirea despre providenţă cu o reflexivitate de fond. În rostirea fiecărui cuvânt, în tonul vorbitorului e necesar să existe  ingredientul unei ,,puneri pe gânduri prealabile”. Dacă mi se permite voi spune că fiecare cuvânt trebuie să fie plin de tăcere, acea tăcere a nedumerii umane, care ne certifică cel puţin că ne situăm în zona empatiei, nu neapărat a înţelegerii propriu-zise.

Nu e loc aici pentru ţinuta ţanţoşului, nu e loc pentru predicatorul impetuos. Vorbăreţul descurcăreţ, fluid, care se descurcă bine şi rezolvă problema cu iuţime, amalgamând o suită de argumente, şi care citează orecum ameninţător acele versete care construiesc dogma, acestuia, să i se lipească limba de cerul gurii până va înţelege dimensiunea tragicului în care iresponsabil se avântă. Nu e voie domnilor să fie puse soluţii facile şi urgente.

Ne trebuie oameni ai interogaţiei autentice, care să dea glas tuturor întrebărilor adiacente –  nimic nu trebuie uitat. Răspunsul predicării trebuie să ţină cont de toate amendamentele realităţii, de toate întrebările posibile. Numai că predicatorilor noştri le e frică de aşa ceva. Aceşti mici-burghezi în cele ale spiritului reacţionează canonic şi uşor ameninţător, anunţându-te cu un aer de mătuşă pisăloagă: ,,ia seama băiete, nu e bine cu tine.”  Oare nu putem învăţa a întreba, desigur cuviincios, poate chiar consternaţi şi mânioşi de atâta neînţeles? Pâna şi Hristos a întrebat urlând de durere: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Să formulam întrebarea: Doamne cum să te credem în problema providenţei după cele petrecute la Aushwitz?

Învaţă-ne să te întrebăm bine!

Andrei Marcovici