subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

ziua a treia.

Posted by Vali Balcan on March 17, 2014

Aseara am reusit sa ma odihnesc dupa cateva cuvinte ce doreau sa ma inlature de tacerea stanjenitoare. Probabil acum am o linie de urmat, un inger* calauzitor ce ma bantuie fluturandu-si nervos singura aripa ce-i mentine echilibrul. Presupun ca-i este greu sa nu se teama de cadere, de ramanere aproape, de vid. E liniste. A adormit intr-un final, obosita de prea multele reverii. Are trupul subtire, ochii usor incercanati, dar aprigi de vii. Probabil se lupta de mult sa nu-si risipeasca credinta ramanerii. O inteleg. Aproape poate durea, departe poate fi binele ce-l cunoaste atat de rar. Ramane. De multe ori isi acopera bratul inimii cu aripa, oprind orice intruziune. I-a mai ramas doar una, cealalta fiind pe masa de operatie a sentimentelor. Stie doar sfaturi bune, tacand de multe ori in fata balantei. Ma cunoaste de zile bune, imi stie povara faradelegilor, lipsa conturului si depresia fiecarei bucurii. Acum doarme, acum are nevoie de umbra, de mutenie.Este frumoasa, exagerat de frumoasa chiar. Si-a taiat parul scurt, reusind sa-si aduca mai aproape toate trasaturile frumoase ale fetei. Pare o copila cazuta pe gandul basmic al seductiei. Uneori ma indura, alteori ma iarta de omul morocanos care pot fi. Ma iarta de prea mult bine si de prea mult rai. Uita sa manance si sa bea apa zile intregi, putand sa ma convinga ca existenta este mai mult decat satisfacerea unor nevoi primare.

Amiaza. Ma ridic cu greu din acest tablou celest si plec spre ziua a patra. I-am lasat pe masa cafeaua si micul dejun. Cand se va trezi ca sti ca sunt deja pe culmile inasprite de timp. Stie drumul, stie chemarea. Aripa va invinge mereu pasul grabit. La apus va deschide fereastra si ma va ajunge. Incep sa fiu tot mai convins ca m-am indragostit iremediabil de ingerul meu pazitor, insa care este muritorul care-mi poate blama slabiciunea de a da voie sentimentului sa invinga granitile dintre lumi?

*desi asexuat, ma voi referi in textele mele la inger ca la o fiinta feminina. ea.

căderea în ritual (memorie II)

Posted by Vali Balcan on September 14, 2011

Ce faci când îţi dispare cheful de citit, când trăieşti o lene infinit mai mare decât forţele motivaţionale, când zilele cad într-o critică stare de inerţie? Ar părea natural să cazi în haos, să laşi lucrurile să se întâmple, să te axezi pe mersul acasă, pe număratul zilelor până acasă, iubind ploaia ce-ţi aduce zeci de ore de somn, după zeci de nopţi nedormite, în sute de ore vorbite cu atâta patimă, adorând chipul frumuseţii. Aşa e natural, să trăieşti complexitatea liniştii din toamna nordică, să opreşti melancolie în uimirea de a fi, convingând mintea să aţipească de muzică, de literatură, de film şi scrieri. Uneori uiţi de toate, acceptând doar somnul pentru acele perfecte vise ce nu ştiu distanţa sau limite. Oricum, aşa arată blânda melancolie, din care doar scrisorile ştiu drumul spre casă, ducând flori ale îndrăgostirii, cuvinte ce ţin spiritul viu, adorând sufletul Străinei în metanoia primei scrieri.

Pare simplă căderea în ritual, însă când totul devine o lene convinsă trebuie să aleg să-mi educ sufletul cu ambrozia ce nu cunoaşte lenea primordială a omului. Oricât de frumoasă e starea aceea a melancoliei fiinţei, trebuie să mă ridic şi să fac ordine în timp, în constante conversaţii, adorând până-n beatitudine chipul Străinei, vocea ei ce vindecă frigul nordic, promiţând aşteptarea re-vederii, moment în care gândurile scriu simfoniile iubirii fără anoste lamentaţii. Şi aleg să mă înving, continuând studiul, împărţind timpul fără egoism, alegând cuvântul în detrimentul somnului, păstrând o constantă stare de echilibru pentru Telosul inimii ei. Când voi ajunge acasă, în ce vei converti ambrozia, Straino?

ca o maladie a sensului

Posted by Vali Balcan on March 30, 2011

E mai simplu sa încep de unde am ramas. Acolo am continuitate, am o baza, am o idee, însa totul pare eronat, acolo totul e profanat. Apoi încerc o resuscitare a luptei cu Divinitatea, poate ca acolo e de fapt toata scuza matematica e virgulei, dar primesc mai multe întrebari în loc de un raspuns clar. Nu e neaparat un raspuns, nu atât de clar, dar mergând mai departe trebuie sa supun mintea introspecției.

E simplu să te întorci undeva unde ai mai fost, e de fapt calea cea mai simplă pentru eșec, la modul genial al căderii, dar e obligatoriu să pui punct. Ai o idee, ai o țintă, ai o imagine a Divinității, ai răspunsurile instrospecției, ai viața în față. Nu există balanță, nu există scurtătură. Ești doar tu și multe întrebări fără rost, toate revelațiile și un gol aproape perfect. Ai putea să te întorci la geneză și să îmbătrânești eșuând, repetând același scenariu la infinit, ca o perioadă matematică. Ai putea să resetezi totul, să uiți de întrebări, să uiți de o idee, de un rezultat al introspecției, să te desființezi complet. Până la urmă la ce sunt bune întrebările alea? Care e farmecul lor când știi că sunt imposibile? Ar putea fi pretextul stagnării, ar putea fi ca o mituire a zeilor să-și împartă ambrozia cu tine, dar în fața Dreptății își pierd forma, devenind simple cuvinte sparte de timp. La ce bun să ai o idee dacă credința unor cuvinte e tot ce ai? Doar introspecția rămâne punctul după care alegi, dar asta înseamnă să nu trișezi răspunsurile. E timpul să fii corect și să apeși butonul. Până la urmă nu pierzi nimic din ce oricum ai pierde în timpul ce urmează, ca o ațipire a cuvintelor spuse cândva. E dificil și poate părea sinucidere, însă e vorba de o resetare a valorilor și priorităților, a binelui necesar, a vieții ce pare că se scutură de o iarnă grea. E până la urmă vorba de o devenire a stărilor, dintr-un haos neprefăcut într-o liniște aproape de fericire (sau poate e important echilibrul dintre ele). Și nu e vorba că ăsta e răspunsul perfect, dar ce altă aruncare în gol mai știi care să desființeze orice neînțelegere dintre tine și toată forma rațiunii?

Ai renunțat la orice formă logică de exploatare, la orice privire curioasă către lume și ca ultimă soluție te decizi să apeși butonul. De fapt poate ăsta e răspunsul la toate frământările ce te-au încolți pentru mult timp. Apeși butonul știind ca te vei trezi altundeva și speri, speri ca acolo, altundeva, să ai un punct de sprijin.