subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

metamorfoză – adrian dobre

Posted by Vali Balcan on April 16, 2011

Călătorul-aproape-de-linişte (în stil clasic)

Posted by Vali Balcan on January 12, 2011

I

Călătorul-aproape-de-linişte stătea singur
apoteoza liniştea
privea
vorbirea lumii îi părea un calambur debordant fără sens
– nici măcar nu credea povestea supraomului –
ziua  pleca să asculte murmurul balenelor albastre
căci în cetate vuietul minciunii umbla înfocat precum lava unui vulcan
capetele templului se aplecau malefic peste oricine
iar oamenii nu mai credeau în venirea Luceafărului strălucitor de dimineaţă
cetatea era însufleţită
doar de fiinţe furibunde adâncite în pântec
un centru al gestului lubric
noaptea Călătorul-aproape-de-linişte se trezea turbat înalt şi gol la trup
păşea peste pietrele din palat ale podelei ca un strigoi
animat de o supleţe exagerată şi striga: Îl caut Îl caut
copila intimităţii sale îl întreba speriată: pe cine cauţi
iar el îi răspundea: caut încă mai caut Luceafărul strălucitor  de dimineaţă
mergi la templu îl îndemna copila
în aceste ceasuri Călătorul-aproape-de-linişte
îşi privea sabia cu două tăişuri şi plângea
căci de atâta vreme stătea departe de templu
nu mai putea să meargă la luptă şi nici să mânuiască teologhia
ah căderea lui căderea lui mai grea decât un cap de leu mort de două ori
ricana demonilor se ivea ca un colţ puternic în văzduh

II

Călătorul-aproape-de-linişte pe patul său:

am văzut fiarele nopţii cum se plimbau în palatul meu
nişte fiinţe groaznice la privire
puţin aplecate de spate umbre sau siluete întunecate
ce se opreau din când în când arătându-şi chipul înfricoşător
se opreau lângă piciorele mele deschizând cărţi în limbi necunoscute
şi bolboroseau – uneori nu mai citeau în limba lor
îşi aratau ochii şi aduceau blesteme omeneşti asupra trupului meu
aşa am stat bolnav pe pat între cei patru pereţi
şapte sute de zile am plâns am scrâşnit din oase şi n-am avut putere
să decid ceva să mă ridic de pe pat sau să dau la o parte
din faţa ferestrelor perdelele lungi
copila mea nu vedea nimic din ce mi se întâmpla
dar suferea cu mine dându-mi să beau apă
atunci când strigam că umbrele mă satură de oţet
suferea cu mine punându-şi palmele calde peste frunte
când umbrele îmi aduceau friguri peste carne
atunci când mă înconjurau cu blesteme omeneşti
în ceasurile astea niciun vechi ostaş slujitor al templului nu şi-a adus
chipul sau mângâierea aproape de mine

III

Luceafărul strălucitor de dimineaţă venea în fiecare noapte odată cu umbrele
şi când fiarele nopţii şiroiau oţet peste rănile Călătorului-aproape-de-linişte
îndemna mâna copilei să stropească cu apă trupul pironit pe pat
iar când blestemele iadului veneau înfuriate cu friguri peste Călător
îşi punea mâinile calde de sânge sub palmele copilei
să simtă Călătorul un semn de iubire în ridurile frunţii sale tari
aceeaşi soartă a călatorului o avea şi Luceafărul strălucitor de dimineaţă
gonit din teologhie gonit din reforme gonit din planuri măreţe de mântuire
cei doi erau apropiaţi şi chiar dacă nenorocitul Călător se ştia uitat
lângă el veghea mereu acest Luceafărul nemuritor
erau mereu împreună în ciuda umbletului solitar al Călătorului
şi asta pentru că amândoi  erau aproape de linişte

Adrian Dobre