subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

personaj nul (căderea din romanul unei ne-scrieri)

Posted by Vali Balcan on August 18, 2011

Minţi, încercând să mimezi binele, stare luciferică fără căderea iminentă. De fapt nu e o minciună atât de genială, e forma în care ştii cel mai bine să te protejezi, să ascunzi eroarea la care eşti supus. Întinzi cuvinte până la refuzul ignoranţei, zâmbind perfid, construind o imagine perfectă pentru forma nouă în care te afli. Minţi şi asta nu mai pare o problemă, nu mai pare o mască, nu mai pare ceva atât de fatalist. Oricum, în minciună ai găsit logica trecerii, în ea te scalzi din geneză, devenind intimul fiinţei tale. Apoi apar oameni, zeci de oameni ce-ţi hrănesc ego-ul cu violente presimţiri, făcând din tine monumentul lor de ipocrizie, o capodobera grotească ce-şi cere blamarea. Însă e trist acest tablou, cu mâna întinsă în tină, orb, căutând lumina răzvrătirii. Şi ce uşor pare să ai cuvintele în pumni, să revolutionezi orbirea cu altă orbire, să scrii cu aceeaşi mână şi trecerea şi apele pe care nu le mai deosebeşti de forme. Minţi, până la urmă e tot ce ţi-a rămas, uitând oricum lumina, căldură şi rostul frumuseţii. De fapt e încercarea disperată de a-ţi ascunde faţa diformă, obrajii sfârtecaţi de bicele anilor, umerii strânşi de spaimă, iar golul inimii de spaima de a te vindecă. Nu mai e nimic majestic în forma asta, nici măcar cuvintele ce par poezii, de fapt majesticul nu a existat niciodată, sângele purtând în el doar viaţa aceea mizeră în care te-ai trezit cu urlete. Acum încerci să scrii, repetând după dictare, dar vocea aceea nu pare a fi umană, uitând schimbarea la faţă cu demonul ce-l trăieşti pe nume. Şi e deja un complex de amărăciune, o viaţă de o ratare spectaculoasă, iar în ea singura fericire îţi este minciuna.

Minţi, iar ceilalţi aplaudă cu patos spectacolul, frumuseţea întinde podiumul, paşii nesiguri din dans par perfecţi, însă e noapte, adâncă beznă, iar chipul străluceşte cu zâmbet amarnic, dar cine să vadă tot acest univers răsturnat? Cine să îndure estetica urâtului? Minciuna e singura scăpare. Din ea refaci timpul, îţi rescrii singurătatea, defineşti un alt concept pentru fiinţa ta, linişteşti trecutul de orice formă ţi s-ar părea abuzivă, de fapt ştergi tot şi scrii cu litere mari tot alfabetul acestei vieţi perfecte care nu a existat niciodată. Te ridici în picioare şi începi să crezi textul. Da, eşti majestic, semi-zeu, iar tu niciodată nu ai clacat, niciodată nu ai trădat lumina, niciodată nu ai fost călău, de parcă toate astea ar fi dintr-un film mut. Tu eşti adevărul, tu rescrii aşa cum îţi place trecutul. De fapt nu re-scrii, tu doar ai scris cum ai crezut de cuviinţă, şi cine să fie atât de nebun să fie acuzarea la procesele tale de conştiinţă? Te ridici iarăşi, tot mai sus, în aplauzele efemere ale celor din jur. Te simţi bine, te simţi viu, pentru prima oară real. Ai adevărul de partea ta (chiar dacă unul creat după bunul tău plac) şi păşeşti tot mai sus. Într-un final o să ajungi la capătul alergării, când totul va cere un alt univers, iar acolo, uşa trecerii este oglinda întâlnirii cu tine. Acolo orice mască se va dizolvă, orice minciună îşi va întâlni adevărul, orbirea îşi va deschide ochii, iar tu, tu te vei întâlni cu tine. Acolo nu mai poţi mima binele, nu mai primeşti aplauze efemere, acolo nu mai eşti semi-zeu, acolo eşti tu. Şi cum crezi că vei rezistă atunci în faţa adevărului ce-ţi va nimici fiinţa?