subscribe to the RSS Feed

Saturday, November 25, 2017

iluzia de a ma rătăci

Posted by Vali Balcan on July 19, 2014

Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenirea, o transformare indecentă pentru tot ce visul adaugă realității. Un singur indiciu și totul ar reuși răsturnarea asta amețitoare, o singură trezire și realitate s-ar spulbera în complexul acestor ființe ce tremură străina și punctul literei infinite. Poate că este iluzie, poate o aluzie la a trăi fără să îți pese de o consecință a unui dicolo ce pare finit, ca o ușoară noapte pe pleoapele uriașei răscumpărări. Acolo, în brațele ființei totul se transformă în tăcere. Acolo, tăcerea nu are răspuns sau risipă de emoții, acolo, tăcerea este infinitul ce transformă necuvintele în atom al ființei sale. Un gând, o metaforă, două-trei cărți de amintiri și asumarea devine suportabilă, devine parte a întregului pe care îl cunosc vag. Un gând pare insuficient, o metaforă rămâne anostă, iar cartea amintirilor ridică un nord ce se cutremură de spaima umbrelor, de urletul pescărușilor bolnavi de apa. Și întinsul ăla de ape pare definitoriu pentru orice stare de ratare (sau poate de bine, însă este atât de infimă linia dintre cele două încât se confundă suficient de ușor), pentru o singură clipă în care totul era perfect, parte a genezei pe care o uit cu fiecare singurătate. Îmi este dor. Un dor prostesc și infantil, ca o capodoperă atât de abstractă încât singur culoare pe care o întâlnesc este pierderea chipului tău. Și chipul ăla definește beatitudinea tuturor stărilor mele de bine, balanță a inimii pe care o pângăresc prin toate cuvintele pe care nu le mai știu. Ah, și câte versuri îmi vegheau dimineața, câte litere îți amurgeau destinul de a fi absolutul. Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenire, o linie atât de subțire încât s-ar confunda cu inerția, cu frica de a decide să fiu orice altceva ce ar putea însemna lipsa ta.