subscribe to the RSS Feed

Sunday, July 22, 2018

Mâine . Acum.

Posted by Vali Balcan on September 2, 2014

O umbră de îndoială în firea asta răvășită de pur, o pată de lumină și libertatea zâmbește condusă de instinctul suprem al idealizării. Sunt aproape de orice ar însemna viciu, departe de orice ar însemna predestinare. Aș minți că sunt perfect de fericit, însă perfecțiunea este un alt viciu în care mă crucific cu fiecare reușită. De mâine sunt altfel, un altfel terapeutic, o supremă înțelepciune de care dau dovadă fără urmă de orgoliu. De mâine îmi schimb limita deznădejdii și nordul după care ghidez orice călătorie. De mâine mă întorc acasă, un acasă pe care doar îl simt străin, pe care îl cuceresc rațional ca pe o piatră de temelie pentru ordine în haos. Nu cred neapărat în iluzii și epifanii, dar mă îndoiesc sub aripa îngerului răzvrătit de tipicul verbelor dictarii. De mâine învăț gramatica cum se cuvine și sigur voi ști puncul și virgula ce vor escalada ca niște poeme în minte și spirit. Astăzi încă sunt repetent și inofensiv, ușor intruziv în segmentul recapitulatii, dar simt totuși că efortul de a mă dezmetici este propice. Astăzi știu poemele pe de rost (și ce bine că nu au punct și virgulă!), astăzi încă verific facebook-ul prea des, astăzi uit să citesc mai aprig decât am făcut-o vreodată. Iar mâine o să știu să nu mai trișez cu patos la fiecare conversație, mâine o să-mi asum ceea ce (probabil) sunt. Mâine este începutul vieții, deși mă bântuie o ușoară tristețe a blocării în timp, de parcă aș vrea să fiu un zeu care nu se supune timpului și spațiului. Mă înfior și mă repet din ce în ce mai des. Astăzi. Mâine. Niciodată. Vreodată. Mereu. Despre trecut nicio secundă de seducție, nici un gram de reproș și nici o abatere de la adevăr. Mă simt convins să fericesc (ca expresie pentru: dăruind vei dobândi), să iau totul ca atare fără să inventez răni și dezamăgiri utile doar depresiei. Fericirea e un pretext pentru a nu trăi în prezent. Pare veșnic mâine, niciodată acum. Iar beatitudinea este mai aproape de umerii mei decât orice reproș pe care l-am memorat în timp. Fericirea o numesc altfel (ca pe o cochetare cu puterea de a numi ființe), o văd altfel. E aici. Acum. Poate și mâine. Dar dacă mâine rămâne doar o fantezie? (Adio, mă duc să trăiesc ultima noapte de astăzi. Ești acolo? Vei fi aici?)

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?

iluzia de a ma rătăci

Posted by Vali Balcan on July 19, 2014

Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenirea, o transformare indecentă pentru tot ce visul adaugă realității. Un singur indiciu și totul ar reuși răsturnarea asta amețitoare, o singură trezire și realitate s-ar spulbera în complexul acestor ființe ce tremură străina și punctul literei infinite. Poate că este iluzie, poate o aluzie la a trăi fără să îți pese de o consecință a unui dicolo ce pare finit, ca o ușoară noapte pe pleoapele uriașei răscumpărări. Acolo, în brațele ființei totul se transformă în tăcere. Acolo, tăcerea nu are răspuns sau risipă de emoții, acolo, tăcerea este infinitul ce transformă necuvintele în atom al ființei sale. Un gând, o metaforă, două-trei cărți de amintiri și asumarea devine suportabilă, devine parte a întregului pe care îl cunosc vag. Un gând pare insuficient, o metaforă rămâne anostă, iar cartea amintirilor ridică un nord ce se cutremură de spaima umbrelor, de urletul pescărușilor bolnavi de apa. Și întinsul ăla de ape pare definitoriu pentru orice stare de ratare (sau poate de bine, însă este atât de infimă linia dintre cele două încât se confundă suficient de ușor), pentru o singură clipă în care totul era perfect, parte a genezei pe care o uit cu fiecare singurătate. Îmi este dor. Un dor prostesc și infantil, ca o capodoperă atât de abstractă încât singur culoare pe care o întâlnesc este pierderea chipului tău. Și chipul ăla definește beatitudinea tuturor stărilor mele de bine, balanță a inimii pe care o pângăresc prin toate cuvintele pe care nu le mai știu. Ah, și câte versuri îmi vegheau dimineața, câte litere îți amurgeau destinul de a fi absolutul. Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenire, o linie atât de subțire încât s-ar confunda cu inerția, cu frica de a decide să fiu orice altceva ce ar putea însemna lipsa ta.

rostul întrebării

Posted by Vali Balcan on June 3, 2014

Am reușit să tac din ce în ce mai mult, să închid pleoapa criticii și să accept că de multe ori este o linie mult prea subțire între dialog și ceartă. Uneori regret că nu mai am același avânt pentru cuvinte (sau pentru palme morale?), pentru a trezi jocul comunicării eficiente. Mă simt invadat de prea multe maxime în rețelele virtuale, de prea multe revelații și de idei irefutabile (cel puțin așa le percepe autorul). De multe ori le iau ca atare, ca pe o poezie puerilă, fără gestică, fără picioare (măcar) de lut ancorate în realitate, ca pe o ideologie de grădiniță. Constat cu stupoare că nici a fi ignorant nu mă satisface, mai ales că în universul minții mele se scriu întrebări și multe, tot mai multe mirări. Am ales să comentez rar, doar oamenilor cu care am avut cel puțin câteva ore de comunicare în real. Știu că nu este misiunea mea să “epatez intelectual”, sa starnesc întrebări sau sa impun o idee pentru ca ceva sa se miște, însă nu pot nega până la infinit liniile pe care mi le fac cu orice mână apuc. Văd că ignoranta persistă, dezvoltându-se acest cult al atotsuficientei, al unei minciuni grotești cu privire la ce suntem. Întrebam pe un domn (pe care  îl stimez) care-i sunt limitele suportabilității și până unde poate merge în acest haos virtual, în acest efort rotund de a stârni cel puțin o întrebare în ceilalți. Am primit mai mult decât un simplu răspuns, am primit o idee complexă (pe care, probabil, o voi dezvolta într-un alt text).
Nu am pretenția unor absoluturi pentru că sunt conștient de propriile-mi carențe, de propria-mi devenire sau demență. În aceste mirări constat o nevoie avidă a oamenilor de a fi orice altceva decât realiatea. Se creează astfel o imagine străină, falsă, o umbră a unor idealuri ce nu au scop evoluția, ci iluzionarea unor aspecte pentru a șoca. Și de multe ori șocul aduce aplauze și odată cu ele un complex de laude și aprecieri (periculoase cred eu). Ah, și să te ferească zeii mitologiei nordice de tunetele (aplaudacilor) ce răstoarnă logica cuvintelor ce ar putea mișcă pașii spre lumină/adevăr.
De curând mă contram cu un om ce are pretenții profetice (dar care reușește cele mai slabe și tâmpite revelații care spun absolut nimic) și rezultatul a fost cel așteptat – o gloată de idioți care au înțeles doar blasfemii în cuvinte ce spuneau cu totul altceva. Pare că a întreba (a te întreba) devine sinonim cu a ucide cu vorba, a defăima, a fi eretic, a avea rea intenție.

Cele mai dese răspunsuri la întrebări (de altfel pertinente) sunt doar maxime, absoluturi seci, care nu fac altceva decât să-ți ofere o imagine și mai clară despre interlocutor. Iar oamenii ăștia sunt periculoși, pentru că ei nu-ți spun părerea lor trecută prin filtrul rațiunii, digerată, ci-ți ofertă alte citate belicoase pentru maxima precedentă. În modul ăsta dialogarea devine nulă.

Cum să poți discuta cu un om care refuză să-și asume o idee? Cum poți facilitatea comunicarea cu un om care refuză să (se) întrebe? Care ia totul ca pe o poruncă oarbă a inevitabilului?
Habar nu am, dar am învățat că în unele cazuri cea mai eficientă metodă pentru mine este să apăsa butonul x, sau ăla de unfriend.

dincolo de punct.

Posted by Vali Balcan on May 31, 2014

Am încercat să mă faultez singur, în idei, în rămășițe de text. Am urmat o călătorie ca o capodoperă, o stradă ca pe un sens simplu al nădejdii. Am vrut și am reușit. Cel puțin parțial. Am mânjit timpul de prea multă tăcere. Am creat și am uitat. Am devenit ce aș fi putut accepta oricând. Un sabotor al propriei evoluții.
Am vrut să mă rescriu și să încep de la zero toată polologhia cuvintelor, dar presupun că voi continua, chiar dacă lamentările se vor schimba, chiar dacă voi glăsui altfel. Am adunat destule în timp, am tăcut destule. Nu am pretenția invicibilitatii sau reușitei pentru orice nou pas. Știu că mă cern prea fin prin ochii criticii, știu că nu voi fi niciodată împăcat cu reușitele, poate pentru că există viu acest mai mult. Încurajări există, dar ele ridică pretenții fără sens. Oricum, eu nu cred în sens sau într-o traiectoriei bine definită, ci mai degrabă cred în haos, într-o stradă goală de timp dintr-un oraș norvegian, apoi în conturul ce a dat naștere celui mai frumos capitol din viața mea.
Cred și acum, ca și atunci, că există perfecțiune în imperfectul uman, că există un capăt de drum care nu se cheamă moarte, ci absența străinei. Iar capătul de drum este o limită ce va dizolva beatitudinea de forma ei pură, făcând fericirea un simplu joc de poker în care tot ce fac e să pierd o ultimă mână, pe mine, definitiv.
Dar încă este acum, încă am iluzii și deziluzii destul de reale încât să mă diagnostichez singur cu o lentoare bolnăvicios de veșnică. Voi schimba rima neagră pentru a ierta textele de cenzură. Cine sunt și ce vreau nu e un miraj, ci o întrebare care se răspunde ștergând semnele de punctuație.