subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

iluzia de a ma rătăci

Posted by Vali Balcan on July 19, 2014

Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenirea, o transformare indecentă pentru tot ce visul adaugă realității. Un singur indiciu și totul ar reuși răsturnarea asta amețitoare, o singură trezire și realitate s-ar spulbera în complexul acestor ființe ce tremură străina și punctul literei infinite. Poate că este iluzie, poate o aluzie la a trăi fără să îți pese de o consecință a unui dicolo ce pare finit, ca o ușoară noapte pe pleoapele uriașei răscumpărări. Acolo, în brațele ființei totul se transformă în tăcere. Acolo, tăcerea nu are răspuns sau risipă de emoții, acolo, tăcerea este infinitul ce transformă necuvintele în atom al ființei sale. Un gând, o metaforă, două-trei cărți de amintiri și asumarea devine suportabilă, devine parte a întregului pe care îl cunosc vag. Un gând pare insuficient, o metaforă rămâne anostă, iar cartea amintirilor ridică un nord ce se cutremură de spaima umbrelor, de urletul pescărușilor bolnavi de apa. Și întinsul ăla de ape pare definitoriu pentru orice stare de ratare (sau poate de bine, însă este atât de infimă linia dintre cele două încât se confundă suficient de ușor), pentru o singură clipă în care totul era perfect, parte a genezei pe care o uit cu fiecare singurătate. Îmi este dor. Un dor prostesc și infantil, ca o capodoperă atât de abstractă încât singur culoare pe care o întâlnesc este pierderea chipului tău. Și chipul ăla definește beatitudinea tuturor stărilor mele de bine, balanță a inimii pe care o pângăresc prin toate cuvintele pe care nu le mai știu. Ah, și câte versuri îmi vegheau dimineața, câte litere îți amurgeau destinul de a fi absolutul. Ar putea fi o linie clară între apăsare și devenire, o linie atât de subțire încât s-ar confunda cu inerția, cu frica de a decide să fiu orice altceva ce ar putea însemna lipsa ta.

rostul întrebării

Posted by Vali Balcan on June 3, 2014

Am reușit să tac din ce în ce mai mult, să închid pleoapa criticii și să accept că de multe ori este o linie mult prea subțire între dialog și ceartă. Uneori regret că nu mai am același avânt pentru cuvinte (sau pentru palme morale?), pentru a trezi jocul comunicării eficiente. Mă simt invadat de prea multe maxime în rețelele virtuale, de prea multe revelații și de idei irefutabile (cel puțin așa le percepe autorul). De multe ori le iau ca atare, ca pe o poezie puerilă, fără gestică, fără picioare (măcar) de lut ancorate în realitate, ca pe o ideologie de grădiniță. Constat cu stupoare că nici a fi ignorant nu mă satisface, mai ales că în universul minții mele se scriu întrebări și multe, tot mai multe mirări. Am ales să comentez rar, doar oamenilor cu care am avut cel puțin câteva ore de comunicare în real. Știu că nu este misiunea mea să “epatez intelectual”, sa starnesc întrebări sau sa impun o idee pentru ca ceva sa se miște, însă nu pot nega până la infinit liniile pe care mi le fac cu orice mână apuc. Văd că ignoranta persistă, dezvoltându-se acest cult al atotsuficientei, al unei minciuni grotești cu privire la ce suntem. Întrebam pe un domn (pe care  îl stimez) care-i sunt limitele suportabilității și până unde poate merge în acest haos virtual, în acest efort rotund de a stârni cel puțin o întrebare în ceilalți. Am primit mai mult decât un simplu răspuns, am primit o idee complexă (pe care, probabil, o voi dezvolta într-un alt text).
Nu am pretenția unor absoluturi pentru că sunt conștient de propriile-mi carențe, de propria-mi devenire sau demență. În aceste mirări constat o nevoie avidă a oamenilor de a fi orice altceva decât realiatea. Se creează astfel o imagine străină, falsă, o umbră a unor idealuri ce nu au scop evoluția, ci iluzionarea unor aspecte pentru a șoca. Și de multe ori șocul aduce aplauze și odată cu ele un complex de laude și aprecieri (periculoase cred eu). Ah, și să te ferească zeii mitologiei nordice de tunetele (aplaudacilor) ce răstoarnă logica cuvintelor ce ar putea mișcă pașii spre lumină/adevăr.
De curând mă contram cu un om ce are pretenții profetice (dar care reușește cele mai slabe și tâmpite revelații care spun absolut nimic) și rezultatul a fost cel așteptat – o gloată de idioți care au înțeles doar blasfemii în cuvinte ce spuneau cu totul altceva. Pare că a întreba (a te întreba) devine sinonim cu a ucide cu vorba, a defăima, a fi eretic, a avea rea intenție.

Cele mai dese răspunsuri la întrebări (de altfel pertinente) sunt doar maxime, absoluturi seci, care nu fac altceva decât să-ți ofere o imagine și mai clară despre interlocutor. Iar oamenii ăștia sunt periculoși, pentru că ei nu-ți spun părerea lor trecută prin filtrul rațiunii, digerată, ci-ți ofertă alte citate belicoase pentru maxima precedentă. În modul ăsta dialogarea devine nulă.

Cum să poți discuta cu un om care refuză să-și asume o idee? Cum poți facilitatea comunicarea cu un om care refuză să (se) întrebe? Care ia totul ca pe o poruncă oarbă a inevitabilului?
Habar nu am, dar am învățat că în unele cazuri cea mai eficientă metodă pentru mine este să apăsa butonul x, sau ăla de unfriend.

dincolo de punct.

Posted by Vali Balcan on May 31, 2014

Am încercat să mă faultez singur, în idei, în rămășițe de text. Am urmat o călătorie ca o capodoperă, o stradă ca pe un sens simplu al nădejdii. Am vrut și am reușit. Cel puțin parțial. Am mânjit timpul de prea multă tăcere. Am creat și am uitat. Am devenit ce aș fi putut accepta oricând. Un sabotor al propriei evoluții.
Am vrut să mă rescriu și să încep de la zero toată polologhia cuvintelor, dar presupun că voi continua, chiar dacă lamentările se vor schimba, chiar dacă voi glăsui altfel. Am adunat destule în timp, am tăcut destule. Nu am pretenția invicibilitatii sau reușitei pentru orice nou pas. Știu că mă cern prea fin prin ochii criticii, știu că nu voi fi niciodată împăcat cu reușitele, poate pentru că există viu acest mai mult. Încurajări există, dar ele ridică pretenții fără sens. Oricum, eu nu cred în sens sau într-o traiectoriei bine definită, ci mai degrabă cred în haos, într-o stradă goală de timp dintr-un oraș norvegian, apoi în conturul ce a dat naștere celui mai frumos capitol din viața mea.
Cred și acum, ca și atunci, că există perfecțiune în imperfectul uman, că există un capăt de drum care nu se cheamă moarte, ci absența străinei. Iar capătul de drum este o limită ce va dizolva beatitudinea de forma ei pură, făcând fericirea un simplu joc de poker în care tot ce fac e să pierd o ultimă mână, pe mine, definitiv.
Dar încă este acum, încă am iluzii și deziluzii destul de reale încât să mă diagnostichez singur cu o lentoare bolnăvicios de veșnică. Voi schimba rima neagră pentru a ierta textele de cenzură. Cine sunt și ce vreau nu e un miraj, ci o întrebare care se răspunde ștergând semnele de punctuație.

ziua a treia.

Posted by Vali Balcan on March 17, 2014

Aseara am reusit sa ma odihnesc dupa cateva cuvinte ce doreau sa ma inlature de tacerea stanjenitoare. Probabil acum am o linie de urmat, un inger* calauzitor ce ma bantuie fluturandu-si nervos singura aripa ce-i mentine echilibrul. Presupun ca-i este greu sa nu se teama de cadere, de ramanere aproape, de vid. E liniste. A adormit intr-un final, obosita de prea multele reverii. Are trupul subtire, ochii usor incercanati, dar aprigi de vii. Probabil se lupta de mult sa nu-si risipeasca credinta ramanerii. O inteleg. Aproape poate durea, departe poate fi binele ce-l cunoaste atat de rar. Ramane. De multe ori isi acopera bratul inimii cu aripa, oprind orice intruziune. I-a mai ramas doar una, cealalta fiind pe masa de operatie a sentimentelor. Stie doar sfaturi bune, tacand de multe ori in fata balantei. Ma cunoaste de zile bune, imi stie povara faradelegilor, lipsa conturului si depresia fiecarei bucurii. Acum doarme, acum are nevoie de umbra, de mutenie.Este frumoasa, exagerat de frumoasa chiar. Si-a taiat parul scurt, reusind sa-si aduca mai aproape toate trasaturile frumoase ale fetei. Pare o copila cazuta pe gandul basmic al seductiei. Uneori ma indura, alteori ma iarta de omul morocanos care pot fi. Ma iarta de prea mult bine si de prea mult rai. Uita sa manance si sa bea apa zile intregi, putand sa ma convinga ca existenta este mai mult decat satisfacerea unor nevoi primare.

Amiaza. Ma ridic cu greu din acest tablou celest si plec spre ziua a patra. I-am lasat pe masa cafeaua si micul dejun. Cand se va trezi ca sti ca sunt deja pe culmile inasprite de timp. Stie drumul, stie chemarea. Aripa va invinge mereu pasul grabit. La apus va deschide fereastra si ma va ajunge. Incep sa fiu tot mai convins ca m-am indragostit iremediabil de ingerul meu pazitor, insa care este muritorul care-mi poate blama slabiciunea de a da voie sentimentului sa invinga granitile dintre lumi?

*desi asexuat, ma voi referi in textele mele la inger ca la o fiinta feminina. ea.

In cateva minute voi pleca.

Posted by Vali Balcan on March 15, 2014

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta inchis. As fi vrut sa reusesc si diacriticile, poate ca sens fix pentru orice cuvant, dar simt ca este inutil sa fiu atat de corect cu mine. Iti voi spune ca nu stiu cum sa fiu serios, cum sa scriu ceva pertinent sau tangibil. Sunt o capodopera pentru dezbinarea ce a provocat-o cunoasterea dupa care tanjeam atat de mult. Stergem si rescriem.

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta cald. O sa reusesc si fara diacritice sa ma fac inteles, asa ca iti voi spune ca am pastrat seriozitatea absoluta pentru un jurnal al fericirii ce il dezvolt tot mai mult in mintea mea. Uneori va fi posibil sa atingi starea de bine pe care o voi trai, nu doar ca o tinere de mana a intalnirii cu linistea. Acum stiu ca voi pleca pentru o vreme, dar nu pentru o ratacire egoista, nici macar pentru a da sens sentimentelor, ci pentru a ma intalni cu partea din mine care nu intelege prea bine cum sta treaba cu echilibrul. Ar fi pueril sa cred ca-mi vor fi suficiente cele doua jurnale pentru ramanerea asta indelungata, dar poate ca nu voi avea nevoie doar de cerneala si hartie, ci de memorie pentru a invata ca timpul nu e doar o expresie a frumusetii, ci si o justificare a durerii in prima clipa din acum-ul asta ce nu se vrea mai tarziu. Mi-am luat incaltari noi, un toiag si o lume de inteles intr-o minte atat de limitata. Nu stiu incotro voi apuca pentru inceput, dar banuiesc ca voi incepe cu muntele acela ce-mi umbreste timpul asa cum il inteleg eu, asa cum as avea eu nevoie sa se intample. Nu o sa-mi iau la revedere pentru ca stiu ca ori de cate ori o sa ma cauti voi fi in acelasi loc in care am fost mereu. Aproape. Doar ca de data asta va trebui sa te bati la usa daca ai uitat cheia, pentru ca voi fi in camera cealalta. Intelegand.