subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

armura impecabilă a mitului

Posted by Vali Balcan on March 28, 2015

Am șters prea multe începuturi de text, am ucis prea mult ideea simplă a reușitei, condiționând verbele pentru protocolul acesta al acceptării, al limitelor impuse de o stare bolnavă, ca și cum universul s-ar dizolva în dorința exactă a maselor de a te fascina ca ființă. Uit iarăși despre tine, despre cuvintele acelea învolburate din care nu ai avut curajul să răsari, împingând timpul în tâmpla aceasta supusă de liniște, de orgoliul de a ierta infinitul de cuprinsul ce învinge până și universul. Buzele știu doar murmur și curiozitate, ochii cunosc doar capriciul de a înțelege forma, dar latura irealității nu știe decât miraj, patimă și viciu. Dincolo de o probabilă îmbrățișare teama de a mă oglindi mă învinge. Orice aripă aș desființa, chipul rămâne blocat în imediat, oglinda devenind o reflexie pentru tot ce am construit din măști, sau poate judec iarăși prea aspru condiția momentului. Probabil dincolo de curaj se află o stare de ușoară beatitudine, de o frumusețe explozivă, de atât. Un moment ce ar putea însemna desființare sau ființare.

Într-o zi o să am un vis în care voi înțelege că toată necredința nu se va mai traduce prin erezie, ci printr-o liniște ce va îngenunchia pleoapele pentru un somn al rațiunii. Iar de acolo va conta doar să ascult emoția cum se rescrie prin glasul inimii tale. Acel tale care acum îmi este atât de confuz încât nu reușesc să-l deosebesc de mine, de proiecția nefastă a unui Serafim patibulat de propriul său orgoliu de a nu se risipi atât de ieftin. Însă cât de sacadată să fie emoția tinereții încât să uite că acum e clipa în care viața are și sens?

De fapt o parte a visului a inversat rolul revelației și s-a întâmplat. Probabil că s-ar traduce mai ușor printr-o realitate ce nu știe blamare sau invidia de a cuceri raiul (acel loc ce nu-l pot cunoaște ca atingere). Sau poate iarăși confund umanul cu latura divină a posibilității de a crea idealuri. Însă reale sunt străzile acestea mute, pașii leneși și o ploaie întârziată. Un alt fel de pendulare între curaj și obsesie. Și accentul ar putea schilodi obsesia ca implozie, ca o fugă a nădejdii, ca un etern obstacol în calea rațiunii. Oricum, e timpul ca rațiunea să învețe echilibru, iar inima glas. Visul acela este o abominatie, un început de cădere într-un alt fel de acum. Iar eu, eu aștept seara în care mână va atinge cerneala-albastră care va înnoda ideea ca definiție pentru zâmbet, într-o palpabilă sfoară. Și de acolo va urmă o seară. Și cât de mult se poate dilata timpul încât seara să devină absolut?

Gardianul orb

Posted by Vali Balcan on March 25, 2015

Dacă liniștea te-ar putea înțelege atunci ai deveni reinventarea sensului. Dacă ai ști unde se sfârșește invidia ai cunoaște taina schimbării la față. Între stări, departe de orice noapte a rămânerii inima pulsează credința că voi rămâne mental intact, invincibil în fața Serafimului ce tremură cuvinte. Probabil orbirea este o constantă, un efemer viciu al puterii de a mă recunoaște, de mă învinge pentru fapt. Acolo, în pulsiune, în spațiul dintre mâna întinsă și apropiere, te găsesc uitat, implozand de rai, fericit de aripa îndoielii, risipind cuvinte și timp. Juisa nu înseamnă perseverență sau răbdare. Nu înseamnă repetare fără sens pentru o enigmă, pentru un miraj idolatru. De fapt mentalul a reușit să aducă timpul ca prezent, ca o consonantică evadare din mine în mine (un alt gardian orb al reușitei de a scrie). M-aș putea defini ca scop, ca mijloc de a mă scuza în fața mea, aș putea deveni veghe pentru orașul acesta pustiu de aer. La capătul pământului lumina ajunge ca o eroare teologică, ca un echinox pentru pasul repede al dezamăgirii. Și dezamăgirea știrbește cu fiecare clipă speranța că a învinge înseamnă a deveni. Probabil rămân un gardină orb al gândului depresiei, probabil că sunt suficient de limpede pentru a te cunoaște. Sau poate a recunoaște că ai sădit ideea bolnăvicioasă a singurătății în doi. Și cât de ușor cuvintele se lasă seduse de liniștea aceea dureroasă. Dar poate că asta e ideea, o indiferență între verbe, o amânare a clipelor, o perseverență pentru a cunoaște chipul. Și uit de atâtea ori că sunt aici, și uit de atâtea ori să cred în clipă cu emoția copilăriei, și uit de atâtea ori să nu mă explic, și uit să cad, și uit să nu mai tac. Și dacă uitarea asta ar fi mai aproape de tine decât îți sunt oricând, atunci ai înțelege că atingerea este sens, că dincolo de masca perfecțiunii se află totul (iar uneori totul poate fi suficient), se află puterea de a cuvânta. Iar glasul ar fi puternic, calm, decis. Glasul gardianului orb.

Eu sunt latura mea negativă

Posted by Vali Balcan on September 21, 2014

Eu sunt și cealaltă latură a mea. Latura morbidă, latura care nu știe refuzul, latura care uită să învețe umanitatea și iertarea păcatului de a fi liber. Latura ce nu știe să convingă realitatea de o punere pe inimă a transformării ce se petrece ca o eroare a dezinvolturii. Eu sunt și căderea în colb a fiecărei poezii efemere, eu sunt chipul ce naște Străina și invidia de a fi umană, eu sunt ridicarea norilor pentru zile nefaste, devenind Atlas al nevoii de a mă simți. Iar simțul este latura mea negativă, reușită pentru tot ce înseamnă expresie și mișcare, atom al ființei și iluzie pentru un veșnic curând. De acolo lautra mea se transformă ca un fluture în orice înseamnă fericire, extaz, abandon și regăsire. Eu sunt abandonul ursitoarei, refuz pentru glasul ce ar fi trebuit să fie magie și împlinire dincolo de ani a poruncii de a mă întâmpla ca un număr perfect, ca un extaz pentru o lume perfectă. Eu sunt tot ce nu pot simți cu inima, tot ce nu pot atinge cu mâna, tot ce nu pot împlini cu fapta. Sunt omul fără de aripa rătăcirii, omul frânturilor de texte, omul blocat în imediat. Eu, eu sunt și cealaltă latură a mea, latura nădejdii, latura zborului lin din gând spre etern sublim, latura perseverenței, latura reușitei. Aici, în clipa schimbării, la porțile catharsisului întrebarea își întinde colții deznădejdii: oare eu sunt și latura mea negativă?

Mâine . Acum.

Posted by Vali Balcan on September 2, 2014

O umbră de îndoială în firea asta răvășită de pur, o pată de lumină și libertatea zâmbește condusă de instinctul suprem al idealizării. Sunt aproape de orice ar însemna viciu, departe de orice ar însemna predestinare. Aș minți că sunt perfect de fericit, însă perfecțiunea este un alt viciu în care mă crucific cu fiecare reușită. De mâine sunt altfel, un altfel terapeutic, o supremă înțelepciune de care dau dovadă fără urmă de orgoliu. De mâine îmi schimb limita deznădejdii și nordul după care ghidez orice călătorie. De mâine mă întorc acasă, un acasă pe care doar îl simt străin, pe care îl cuceresc rațional ca pe o piatră de temelie pentru ordine în haos. Nu cred neapărat în iluzii și epifanii, dar mă îndoiesc sub aripa îngerului răzvrătit de tipicul verbelor dictarii. De mâine învăț gramatica cum se cuvine și sigur voi ști puncul și virgula ce vor escalada ca niște poeme în minte și spirit. Astăzi încă sunt repetent și inofensiv, ușor intruziv în segmentul recapitulatii, dar simt totuși că efortul de a mă dezmetici este propice. Astăzi știu poemele pe de rost (și ce bine că nu au punct și virgulă!), astăzi încă verific facebook-ul prea des, astăzi uit să citesc mai aprig decât am făcut-o vreodată. Iar mâine o să știu să nu mai trișez cu patos la fiecare conversație, mâine o să-mi asum ceea ce (probabil) sunt. Mâine este începutul vieții, deși mă bântuie o ușoară tristețe a blocării în timp, de parcă aș vrea să fiu un zeu care nu se supune timpului și spațiului. Mă înfior și mă repet din ce în ce mai des. Astăzi. Mâine. Niciodată. Vreodată. Mereu. Despre trecut nicio secundă de seducție, nici un gram de reproș și nici o abatere de la adevăr. Mă simt convins să fericesc (ca expresie pentru: dăruind vei dobândi), să iau totul ca atare fără să inventez răni și dezamăgiri utile doar depresiei. Fericirea e un pretext pentru a nu trăi în prezent. Pare veșnic mâine, niciodată acum. Iar beatitudinea este mai aproape de umerii mei decât orice reproș pe care l-am memorat în timp. Fericirea o numesc altfel (ca pe o cochetare cu puterea de a numi ființe), o văd altfel. E aici. Acum. Poate și mâine. Dar dacă mâine rămâne doar o fantezie? (Adio, mă duc să trăiesc ultima noapte de astăzi. Ești acolo? Vei fi aici?)

Te înlătur ca pe o enigmă

Posted by Vali Balcan on July 29, 2014

Te înlătur ca pe o enigmă ce nu își știe transformarea ridicolă a fericirii. Te înlătur din mrejele uitării impunându-ți să vezi că dincolo de aură sfântul știe doar adevăr, cuvinte de mult uitate și o lumină ce poate renaște ca și cuvânt, ca și expresie a rămânerii. Acolo, în pasul creației timpul se rătăcește de chip și caută sens în străzi trasate de vis. Acolo, iertarea este doar o capodoperă a devenirii, un rid lăsat de îmbătrânirea înțelepciunii pe fruntea schimbării. Și schimbarea îndreaptă ființa spre mai bine, formând un viciu capabil de reușită unor zile străine ce trezesc singurătatea din amorțirea veșnic dorită. Te înlătur din cuvântul pur al despărțirii, din forma putredă a abandonului primordial, reușind o penultimă epifanie, dar nu ca și cum de ea ar depinde dezmorțirea, ci ca exces de tăcere pentru a ființa din nou într-un loc în care magnolul veghează ca inima să învingă ratarea. Te înlătur conștient din fiecare acronim al poeziei ce nu poate decât eșec absolut, punând punctul pe literele ce dau viață din colosul depărtării spre ochi închiși spre același sens al drumului. Apoi e noapte și o stradă ce se întunecă de simțire, un hotel vechi în care niciodată nu am știut să viețuiesc, o imagine care destramă tot pactul cu invicibilitatea de a mă bloca în nesimțire. De acolo rămâne să învăț limba nescrisă a purității, o imensă mare ce îneacă în frâiele ei toată încercarea de a scrie boicotul supunerii fără egalitate în simțire. Și simțirea învinge trupul de stabilitate, învinge aura ce încearcă să țină statuia veșnic blocată în imediat, în tăcere și neclipire. De acolo rămâne să te înlătur din amăgire spre o parte a beatitudinii pe care o simțeam cândva, atunci, în acea amiază de vară în care nu ai știu decât o simplă întrebare, întrebare care mă bântuie și astăzi. Și acum, acum ce facem?