subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

suflete acerbe

Posted by Vali Balcan on July 26, 2015

Dacă în trup cuvintele ar exista, atunci capodopera ar inventa un nou sens pentru buze frânte în amurg. Poate că serafita devine conștientizare, poate că aproape de tine glasul uman al indiferenței se lasă amăgit de sens. Probabil o linie întinsă între tine și mine este tot ce durerea nu poate suporta. O line amăgită de litera fărădelegii, o unduire pentru un concert al ghilotinei. Însă nu cunosc o altă patimă decât aceea de a te înțelege, nu cunosc un alt sens decât acela de a-ți supune invincibila armură. Tu ești căutarea sensului, provocare și surprindere. (Oare durerea asta ar ști că acolo, în ea, mâna mea tremură speranța că unghiile vor fi capabile să lase amprenta veșnică a metamorfozei?)

te găsesc în vis

Posted by Vali Balcan on July 22, 2015

Te găsesc în vis. Pașii îți grăbesc uitarea, liniile întinse ale nădejdii și jocul din care lumina iese mereu învingătoare îți trezesc timpul perfect al melancoliei. Te găsesc în vis. Ești vie, cu limita întâmplării aproape de basm, cu zâmbetul aproape de extaz, cu glasul aproape de pieptul meu înflăcărat. Te găsesc în vis. Ești acolo, o stafie pe o stradă nordică, o nălucă ce-mi amintește de primul gând al creației. Te găsesc în vis, copilă comodă a nefacerii, lumină străpunsă de bezna derutantă a verbului mișcării. Te găsesc în vis, infinită emoție pentru un finit număr de ani, eternă emoție pentru un gând vândut ție pentru nesfârșite anotimpuri. Te găsesc în vis și ești la fel de frumoasă ca prima dată când tot ce-am știut a fost o interogație. Acum, acum facerea rămâne ca o definiție pentru tot ce poate da viața mai strălucitor din agoniseala cuvintelor, din panteonul în care singura zeitate erai tu. Te găsesc în vis, te găsesc în memorie, te găsesc în fiecare obstacol din fiecare zi. Ești acolo, ești aici, ești prezența întruchipată a condiției de a reuși să învingi o mare de ne-învins, un capăt de drum fără telosul ce-ți poartă numele înscris în acel magnol perfect al imaginației. Te găsesc în vis, la fel ca-n prima zi în care te-am zărit alergând pe o scară infinită spre un cer concupiscent, ca-n prima zi în care te-am găsit pe o stradă nordică, stradă în care timpul tăcea în armonia pașilor tăi plutind. Te găsesc, Straino!

insomnii

Posted by Vali Balcan on April 27, 2015

Noaptea, revelatie tacuta, cu umarul scurtat de aripi, prada dorintei de a ma recunoaste, timpul ma impinge in agonie, iar insomniile mele incep sa infloreasca pe masa de scris cu cearcane rosii imprejur. In camera goala, aerul bate pasarea asteptarii, invadand trupul in parfumul efemer al nadejdii de a te intelege. As incerca sa-ti cunosc umarul febril, mana ce inventeaza linii intinse impotriva noptii, tristetea pe care tu o porti la gat ca pe o esarfa sidefie, ca pe un poem antidot. As incerca, dar fiecare vers pare o treapta spre esafod, in tine vibrand ghilotina separarii de cuvinte in conjunctii concrete, in litere verzirosii ce se lipsesc de forma buzelor tale intr-o discromatie perfecta, intelegand doar tablou total, doar prezent continuu si tot ce simt acum este nevoia de a-mi izbi cu sete tampla de extaz. Cerul nu va pleca nicaieri peste noapte, invatand tacerea timpului grabit, orelor prea lente, minutelor prea scurte, secundelor acum, aici, disperate de sensul ce-l dau unghiilor de carne, trupului de cremene. In tine aripa este frageda, mainile-mi par smulse din pamant, acoperite cu piele si rani, maini ce lovesc mangaindu-te, cautand fara sfarsit un punct de sprijin in fatidica epifanie dezgolita de har, inventata ca nevoie pentru a scurta concertul funest al invidiei de a ma reusi. In fiecare poet se afla o ghilotina, in fiecare imbratisare spatiul devine o camera goala, zavorata de lumina ce-o apune doar soarele ochilor inchisi.

metehne. IV

Posted by Vali Balcan on April 21, 2015

vreau să taci. mă dor emoțiile de atâta pălăvrăgeala. mă doare scutul lamentării de dorul tău. uit că ești o definiție călătoare pentru interferențele minții, uit să te îndur ca un simbol al ultimilor pași. vreau să taci, să îți deschizi vena iluziei, lăsându-mă pe mine în miriștile deziluziei. vreau să îți aud ecoul ochilor închiși, strigătul mâinilor abandonate căderii, mintea pradă plânsului mut. poetul ar spune că alinarea începe când plânsul își termină fraza, dar în spațiul tău alinarea are sens peiorativ, reușind eclipsarea întregii fantasme.
vreau să taci. mă dor emoțiile de atâta poliloghie. mă doare distanța dintre acasă și realitate. uit că ești o constantă în visul acela sădit de mâna ta, de nevoia de a mă apropia temându-mă. vreau să taci, să îți închizi lumina aceasta fadă, lăsându-mă pe mine ca ultim obstacol în zigurat. vreau să îți aud inima bătând nesigură, obrazul zdrobit de roșu pletoric, iar cuvântul încătușat în agonia unei camere goale de sens. poetul ar spune orice ca să te miște spre abis, dar în spațiul tău abisul este singura încăpere liberă de sens, mascând jovial expresiile în conjuncții prea scurte.

la marginea căutării

Posted by Vali Balcan on March 30, 2015

rămân blocat în adjective și verbe, subiectele făcând parte din lumea ta. ți-am promis că o să te uit în scris, că ultima este capătul unui intelect sătul de căutare. dar nu te-am căutat. nu te-am găsit. nu am știu verbul revelației pentru fuga mea de-a serafimul. timpul nu mi-a fost corect, speranța nu a fost reală, însă patima visului a ținut să mă secătuiască de spaimă și promisiuni. o vară, o iarnă, un oraș blazat, unica promisiune nu au fost adevărul suprem al epifaniei. ți-am uitat până și majuscula, primind astfel blamare pentru curajul de a te apropia mai mult decât permite umanitatea. dar oare tu mai ții cont de fiecare capriciu, de fiecare revenire, de fiecare plecare, de fiecare paranoică stare bipolară? probabil te cunosc mai mult acum decât în adolescenta aceea târzie, probabil încă mă înșel când vine vorba de creație, de sacrificiu sau sens pentru aghiasma asta transformată într-un vin nobil, dulce ca invidia de a mă depăși. rămân amiralul îndoielii de mine însumi, iar tu încă mă numeri pe dinăuntru și pe de rost, încă mă cerni în cuvintele mirajului de a te găsi. erai acolo, o capodoperă, un portret perfect, o imagine pentru ansamblul acesta al cutreierarii. o mână întinsă îți ziceam. dar ce te-ai face dacă-ți mor? ce-ai fi dacă sensul meu l-ai șterge cu patima unui deviant? de unde s-ar mai naște curiozitatea de a înțelege marginea deznădejdii? de unde ai învia atunci arhanghelul durerii ca o nălucă în apele acestea amare în care vărs tot vinul uitării de mine? poate că-ți sunt încă sens sau poate încă am speranța că-ți sunt serafimul discromat, conștient de lipsa culorii în care te-ar putea vedea perfect. cred că liniștea asta nu are nimic din sentimentul meu, cred că singura linie întinsă ar fi dorința de a mă trage la tine ca să ajung, astfel aș uita că sunt un străin în agora asta a dorinței. iar în dorință știu subiectul, dar caut verbul din care să transform ideea în acum. acum când încă știu să nu mă mai judecat atât de aspru de cuvinte, de locuri sau de o seară memorabilă. într-o zi îți voi arăta o idee, ți-o voi ființa, iar tu, tu vei ști să-ți uiți perfecțiunea la marginea visului meu, acolo unde vom adormi crezuți de tine. iar intr-un final tot acasă voi ajunge, dar asta nu înseamnă mâine.

 

manastirea

sursa foto