subscribe to the RSS Feed

Tuesday, October 16, 2018

Călătorul aproape de liniște

Posted by Vali Balcan on September 22, 2015

Am pierdut totul, își spuse cu inima făcută nouă. Am pierdut celebra pasăre a neprihănirii, universul cunoscut al beatitudinii, capătul unui drum atât de iluzoriu. Era înalt, rece ca metafora bacoviană a ființei, cu ochii discromati într-o paletă de culori prea puțin definite, cu mâinile gesticulând fantezia de a se prăbuși, cu picioarele devenite radicini într-un pământ amorf. în piept se auzea ecoul ce-i destabiliza ființa. Bătăile neregulate erau singura lui realitate, singurul țel. Să țină în viață acel corp pe care nu-l mai putea privi ca pe ceva viu, ca pe o constantă după care să ghideze trecerea. și era trecerea creației în real. Am pierdut totul, își repeta ca un bolnav. Cum să reușească să traducă poemul în granițe pe care nu le mai cunoștea nici el. Nici măcar util nu mai părea, dar utilitatea nu avea putere de a desființa nevoia de încarnare. Nici mâinile întinse, nici vocea răgușită nu par capabile să treacă de ceața aceea de netrecut. Nici scrisul nu reușește să stârnească verbul creației. De fapt nu a pierdut totul, a uitat că nu e nevoie de disperare, de un dispreț constant, de frica de a exista ca individ, ca rămânere în prezentul absolut. Oricum, mai mult decât prezentul nu știa altă realitate oricât de aspră era poezia și fantastica scriere. Construind cu atâta patos realul s-a uitat pe sine în imaginar, devenindu-și victimă incapabilă de salvare. A pierdut totul: ființa, haotica pasăre a neprihănirii, sinele, timpul căruia nu-i mai venea timpul, constanța, urma, umbra, mâine. A pierdut totul uitându-se. Cu gândul nou al uitării în minte a închis ochii și așteaptă rămânând. La mâna stângă, legat cu o sfoară din piele, veghează idealul.

ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta

Posted by Vali Balcan on August 27, 2015

Trebuia să te găsesc la capătul drumului. Trebuia să te găsesc dincolo de ploaia nordică ce-mi posedă anotimpul demascării. Trebuia să te găsesc la capătul verbului, în linia timpului, în mirajul visului. De fapt trebuia să te găsesc acasă, acolo unde, haotică pasăre a neprihănirii, te reverși ca o schimbare de sens pentru încă o ghilotinare. Trebuia să te găsesc cumva rispind aerul și cerul înstelat de agonia unui fatidic vis. Trebuia să uit cuvântul trebuia, ca mai apoi să încep să văd metehnele ca pe eroii ce inventează sensul credinței, ca lacrimă ce spală obrazul pueril al tinereții. Trebuia să nu mă repet și să nu cer o avalanșă de timp sau o secundă pentru a-mi trage sufletul mai aproape de demență. Era seară, dar oricum tu nu ții cont de lumina ce veghează evoluția, era vânt și agonie în văzduh, era o miriște a iluziei ce mișcă fiecare armonie pentru o altă capodoperă a unicului sens dat mie. Trebuia să știu cuvânt, magie și matematica aia serafimică, impresie și cruzime pentru orice virgulă pusă între mine și telos. De fapt tot ce trebuia era să tac și să rămân pradă convulsiilor ce le trăiam ca unică monedă de schimb între acolo și aici, între un suflet vag și o inimă uitată. Trebuia să îmi schimb de mult haina stacojie și să mă îmbrac cu patima unui dement poet uitat între cărțile din care-am construit acel castel închis al neprihănirii. Ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta, ți-am cumpărat nădejdea de a mă agonisi între două mâini deschise, ude de lacrima rămânerii, tremurânde în spaima de a-mi reuși forma finală a serafimului. Trebuia să învăț că nu aici se află mișcarea, ci acolo în spaima mâinilor ce-și mișcau emoția din pumn în lovitura fatală a voii tale. Ți-am cumpărat credința, dar niciodată fantezia că numerele au voce, niciodată forma dorită a chipului. De fapt trebuia să înțeleg că voia ta este o linie întinsă pe care pot merge doar cu un ochi închis, doar cu o ureche surdă, doar cu jumătate de cuvinte spuse dintr-o limbă împărțită în două. Trebuia, însă, să înțeleg că e nevoie de două brațe să cuprindă așteptarea, de două picioare să atingă infinita apă a demascării. Dar inima, inima cum trebuia să fie? Există oare altă credință mai mare decât aceea în care ți-am arătat cum îi sunt sălile imense ale ascunderii? Ți-am cumpărat credința, dar nu trebuia decât să mă fac voia ta. O inimă în mâna stânga a orbirii.

metehne. V

Posted by Vali Balcan on July 29, 2015

poate c-aș dori să simți aceleași lucruri ca și mine. să te zbați, să urli, să te temi, să înveți de unde începe aerul să fie util, să te ierți, să fii acolo. poate c-aș dori să înțelegi ce se întâmplă cu mine, poate aș vrea să fii atent, să vezi fiecare mișcare a sufletului meu, să înțelegi ce se strecoare din inimă în cuvinte. poate că nu știu să îți vorbesc, acum și nici în alte zile, poate că mă îndoiesc de dorințele mele, de fantasme și de nou. poate că ar trebui să vezi, să îmi dai timp, să fii acolo când mă cunosc, să îmi dai dorințe, liniște și disperare. poate că ai uitat ce-ți sunt, ce îți trezeam în suflet, poate c-ai renunțat la mine și nu știi de unde să începi plecarea. poate c-ai uitat cuvinte și dăruire, sacrificiul pe care îl cer, nu de care ai bănui că am nevoie. poate că am adormit în tine, poate mi-am pierdut chipul. poate că e devreme sau poate e prea târziu să-mi spui cine-ți sunt. poate că ne-am creat o libertate din frică, din frica de a abandona, de a fi abandonat. poate că risc prea mult acum în scris, poate că uit să fiu bine, să evadez din toate stările astea perfide. poate că sunt în depresie, poate că doar mă învăț pe mine. poate mă întristezi și nu știu cum să te învinuiesc. poate doream timpul ăla pe care l-am cerut, zilelea alea ca să-mi fac timp să înțeleg, să fiu pregătit. poate că nu merit nimic, poate că e mai bine așa, să cad și să uit ridicarea. poate că ar fi mai bine să nu mai fiu, să mă abandonez și să uit că m-am întâmplat cu fericirea. poate că nu știu să fiu altceva, ceva mai bun. poate că nu știu să merit, poate că e prea târziu pentru mine să fiu orice altceva decât răul. poate o să uit și poate o să fiu. un om cu brațele lipite de tâmple a desființare înspre bine.

suflete acerbe

Posted by Vali Balcan on July 26, 2015

Dacă în trup cuvintele ar exista, atunci capodopera ar inventa un nou sens pentru buze frânte în amurg. Poate că serafita devine conștientizare, poate că aproape de tine glasul uman al indiferenței se lasă amăgit de sens. Probabil o linie întinsă între tine și mine este tot ce durerea nu poate suporta. O line amăgită de litera fărădelegii, o unduire pentru un concert al ghilotinei. Însă nu cunosc o altă patimă decât aceea de a te înțelege, nu cunosc un alt sens decât acela de a-ți supune invincibila armură. Tu ești căutarea sensului, provocare și surprindere. (Oare durerea asta ar ști că acolo, în ea, mâna mea tremură speranța că unghiile vor fi capabile să lase amprenta veșnică a metamorfozei?)

te găsesc în vis

Posted by Vali Balcan on July 22, 2015

Te găsesc în vis. Pașii îți grăbesc uitarea, liniile întinse ale nădejdii și jocul din care lumina iese mereu învingătoare îți trezesc timpul perfect al melancoliei. Te găsesc în vis. Ești vie, cu limita întâmplării aproape de basm, cu zâmbetul aproape de extaz, cu glasul aproape de pieptul meu înflăcărat. Te găsesc în vis. Ești acolo, o stafie pe o stradă nordică, o nălucă ce-mi amintește de primul gând al creației. Te găsesc în vis, copilă comodă a nefacerii, lumină străpunsă de bezna derutantă a verbului mișcării. Te găsesc în vis, infinită emoție pentru un finit număr de ani, eternă emoție pentru un gând vândut ție pentru nesfârșite anotimpuri. Te găsesc în vis și ești la fel de frumoasă ca prima dată când tot ce-am știut a fost o interogație. Acum, acum facerea rămâne ca o definiție pentru tot ce poate da viața mai strălucitor din agoniseala cuvintelor, din panteonul în care singura zeitate erai tu. Te găsesc în vis, te găsesc în memorie, te găsesc în fiecare obstacol din fiecare zi. Ești acolo, ești aici, ești prezența întruchipată a condiției de a reuși să învingi o mare de ne-învins, un capăt de drum fără telosul ce-ți poartă numele înscris în acel magnol perfect al imaginației. Te găsesc în vis, la fel ca-n prima zi în care te-am zărit alergând pe o scară infinită spre un cer concupiscent, ca-n prima zi în care te-am găsit pe o stradă nordică, stradă în care timpul tăcea în armonia pașilor tăi plutind. Te găsesc, Straino!