subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

eul. foamea

Posted by Vali Balcan on November 14, 2015

îmbracă-te. trupul nu are nevoie de lumină. ochiul ferm al criticii poate vedea dincolo de carne, mâna conștiinței știe linia abruptă ce-ți înconjoară pielea. ridică-te. de fapt rămâi. rămâi în frumusețea asta blândă ca o melancolie, ridică-te ca un castel iluzoriu în care te poți prăda și din care poți scăpa cu viață. și e viața omului din tine, capcane de idei ce inventează, fărâme de memorii ce îți încetinesc starea de fapt. omul din tine este capodopera nădejdii, iar acolo, în trăirea veșniciei, sensul este apoteotic, răvășind fiecare obstacol ce îți formează acest chip de care aproape esti mulțumit. pășește. de fapt zboară. lasă aripile serafimului deschise, una câte una formându-te ca semi-zeu, ca supunere în imediat a ființei ce ești. uită. de fapt memorează traseul acesta lucid pe care l-ai clădit ca metaforă, ca singură stare de refugiu pentru orice meșteșug ce-ți caută vulnerabilitatea. și amândoi știm că în tine se află ecoul ce-ți poate întuneca ființarea, amândoi știm otrava care poate sădi sfârșitul oricărui sens. scrie. scrie cu mâna dreaptă poemul, iar cu mâna stânga așează neînsemnatele virgule, lăsând loc expozeului ce-ți va fi meteahna supremă. glasul să-ți fie stins, surd, astfel nu vei ști ce e durerea dincolo de granița trupul tău, astfel vei uita nume și vei învăța curioasa izbutire. și vei izbuti să treci marea asta de netrecut, obligându-te la o călătorie care-ți va fi fatală. și nu de moarte să te temi, nu de viață, nu de ființele alea inexacte cu voci ce te îndeamnă să te abați pentru o clipă de extaz, ci de tine, de tine gol, rămas, pășind, uitat, mânjit de litere, vociferând în agonie nume ce pot fi implozie în ființa exactă care ești. rămâi, rămâi călătorie și nu te opri nici măcar la granițele teolosului, ci treci dincolo, orice nume ar purta acest dincolo. și  numai dincolo vei cunoaște reavăn, odihnă, devenire. acolo vei fi.

umbre

Posted by Vali Balcan on September 25, 2015

langa tine exista o linie prea aspra a deznadejdii. acolo, in universul acela neinteles toate regulile par posibile, poate frumoase, intelepte, aliniate obsesiv, dar aici, intr-un sentiment al deznadejdii totul pare infinit de greu, morbid, haotic. as putea sa-ti dau exemple, poate chiar sa ti le si dezvolt ca pe un expozeu bine pus la punct de un arlechin ce nu-ti mai sunt de multa vreme. de fapt nici macar nu ma mai tem, nici macar nu mai disper, poate dintr-o stare insuficient dezvoltata a ratiunii, poate din cruzime, dar pana la urma conteaza sa stiu ca marginile iti sunt bine definite, ca la un joc de sah in care stiu ca mereu voi pierde. si as mai putea pierde inca o vesnicie de extaz pentru o clipa la umbra nesinguratatii sub magnolul tanar al revelatiei. poate ca as petrece-o amortindu-ti iluzia creatiei, langa inima aceea ce a trezit verbul creatiei in mine, dintr-o strada a pustiei ce-mi eram, pana-n excelenta prezenta ca final de drum. oricum, se presupune ca tu nu ai judecata ca zambet, ca nu ai damnarea ca satisfactie, insa nici boem nu te vad, nici iluzoriu, nici sadit ca un fulger ce spinteca incercarea de a-mi gasi locul intre atomii acestia pe care nu-i inteleg. si de cele mai multe ori nu stiu scopul pentru care mana aceea intinsa este doar un miraj, cum nu inteleg de ce exista in mine atractia catre ceva atat de mistic cum este naluca ei. probabil si limitarea are limitele ei, cauza-si-efect, etern si nimic, ramanere si renuntare. o limita intre mine si epuizare. nu te teme, mai am inca o clipa de visare, inca o umbra de litere sa-ti arat, inca o nevoie de a te elibera ca sens. vorbesc despre eliberare pentru ca simt ca ti-am taiat aripa plecarii. dar oare, atunci cand iti vor creste alte noi, vei mai vrea sa simti fuga ca pe o revenire in gratiile edenice ale singuratatii tale, acolo in acel univers creat fara de limita ce-as putea sa-ti fiu?

Călătorul aproape de liniște

Posted by Vali Balcan on September 22, 2015

Am pierdut totul, își spuse cu inima făcută nouă. Am pierdut celebra pasăre a neprihănirii, universul cunoscut al beatitudinii, capătul unui drum atât de iluzoriu. Era înalt, rece ca metafora bacoviană a ființei, cu ochii discromati într-o paletă de culori prea puțin definite, cu mâinile gesticulând fantezia de a se prăbuși, cu picioarele devenite radicini într-un pământ amorf. în piept se auzea ecoul ce-i destabiliza ființa. Bătăile neregulate erau singura lui realitate, singurul țel. Să țină în viață acel corp pe care nu-l mai putea privi ca pe ceva viu, ca pe o constantă după care să ghideze trecerea. și era trecerea creației în real. Am pierdut totul, își repeta ca un bolnav. Cum să reușească să traducă poemul în granițe pe care nu le mai cunoștea nici el. Nici măcar util nu mai părea, dar utilitatea nu avea putere de a desființa nevoia de încarnare. Nici mâinile întinse, nici vocea răgușită nu par capabile să treacă de ceața aceea de netrecut. Nici scrisul nu reușește să stârnească verbul creației. De fapt nu a pierdut totul, a uitat că nu e nevoie de disperare, de un dispreț constant, de frica de a exista ca individ, ca rămânere în prezentul absolut. Oricum, mai mult decât prezentul nu știa altă realitate oricât de aspră era poezia și fantastica scriere. Construind cu atâta patos realul s-a uitat pe sine în imaginar, devenindu-și victimă incapabilă de salvare. A pierdut totul: ființa, haotica pasăre a neprihănirii, sinele, timpul căruia nu-i mai venea timpul, constanța, urma, umbra, mâine. A pierdut totul uitându-se. Cu gândul nou al uitării în minte a închis ochii și așteaptă rămânând. La mâna stângă, legat cu o sfoară din piele, veghează idealul.

ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta

Posted by Vali Balcan on August 27, 2015

Trebuia să te găsesc la capătul drumului. Trebuia să te găsesc dincolo de ploaia nordică ce-mi posedă anotimpul demascării. Trebuia să te găsesc la capătul verbului, în linia timpului, în mirajul visului. De fapt trebuia să te găsesc acasă, acolo unde, haotică pasăre a neprihănirii, te reverși ca o schimbare de sens pentru încă o ghilotinare. Trebuia să te găsesc cumva rispind aerul și cerul înstelat de agonia unui fatidic vis. Trebuia să uit cuvântul trebuia, ca mai apoi să încep să văd metehnele ca pe eroii ce inventează sensul credinței, ca lacrimă ce spală obrazul pueril al tinereții. Trebuia să nu mă repet și să nu cer o avalanșă de timp sau o secundă pentru a-mi trage sufletul mai aproape de demență. Era seară, dar oricum tu nu ții cont de lumina ce veghează evoluția, era vânt și agonie în văzduh, era o miriște a iluziei ce mișcă fiecare armonie pentru o altă capodoperă a unicului sens dat mie. Trebuia să știu cuvânt, magie și matematica aia serafimică, impresie și cruzime pentru orice virgulă pusă între mine și telos. De fapt tot ce trebuia era să tac și să rămân pradă convulsiilor ce le trăiam ca unică monedă de schimb între acolo și aici, între un suflet vag și o inimă uitată. Trebuia să îmi schimb de mult haina stacojie și să mă îmbrac cu patima unui dement poet uitat între cărțile din care-am construit acel castel închis al neprihănirii. Ți-am cumpărat credința făcându-mă voia ta, ți-am cumpărat nădejdea de a mă agonisi între două mâini deschise, ude de lacrima rămânerii, tremurânde în spaima de a-mi reuși forma finală a serafimului. Trebuia să învăț că nu aici se află mișcarea, ci acolo în spaima mâinilor ce-și mișcau emoția din pumn în lovitura fatală a voii tale. Ți-am cumpărat credința, dar niciodată fantezia că numerele au voce, niciodată forma dorită a chipului. De fapt trebuia să înțeleg că voia ta este o linie întinsă pe care pot merge doar cu un ochi închis, doar cu o ureche surdă, doar cu jumătate de cuvinte spuse dintr-o limbă împărțită în două. Trebuia, însă, să înțeleg că e nevoie de două brațe să cuprindă așteptarea, de două picioare să atingă infinita apă a demascării. Dar inima, inima cum trebuia să fie? Există oare altă credință mai mare decât aceea în care ți-am arătat cum îi sunt sălile imense ale ascunderii? Ți-am cumpărat credința, dar nu trebuia decât să mă fac voia ta. O inimă în mâna stânga a orbirii.

metehne. V

Posted by Vali Balcan on July 29, 2015

poate c-aș dori să simți aceleași lucruri ca și mine. să te zbați, să urli, să te temi, să înveți de unde începe aerul să fie util, să te ierți, să fii acolo. poate c-aș dori să înțelegi ce se întâmplă cu mine, poate aș vrea să fii atent, să vezi fiecare mișcare a sufletului meu, să înțelegi ce se strecoare din inimă în cuvinte. poate că nu știu să îți vorbesc, acum și nici în alte zile, poate că mă îndoiesc de dorințele mele, de fantasme și de nou. poate că ar trebui să vezi, să îmi dai timp, să fii acolo când mă cunosc, să îmi dai dorințe, liniște și disperare. poate că ai uitat ce-ți sunt, ce îți trezeam în suflet, poate c-ai renunțat la mine și nu știi de unde să începi plecarea. poate c-ai uitat cuvinte și dăruire, sacrificiul pe care îl cer, nu de care ai bănui că am nevoie. poate că am adormit în tine, poate mi-am pierdut chipul. poate că e devreme sau poate e prea târziu să-mi spui cine-ți sunt. poate că ne-am creat o libertate din frică, din frica de a abandona, de a fi abandonat. poate că risc prea mult acum în scris, poate că uit să fiu bine, să evadez din toate stările astea perfide. poate că sunt în depresie, poate că doar mă învăț pe mine. poate mă întristezi și nu știu cum să te învinuiesc. poate doream timpul ăla pe care l-am cerut, zilelea alea ca să-mi fac timp să înțeleg, să fiu pregătit. poate că nu merit nimic, poate că e mai bine așa, să cad și să uit ridicarea. poate că ar fi mai bine să nu mai fiu, să mă abandonez și să uit că m-am întâmplat cu fericirea. poate că nu știu să fiu altceva, ceva mai bun. poate că nu știu să merit, poate că e prea târziu pentru mine să fiu orice altceva decât răul. poate o să uit și poate o să fiu. un om cu brațele lipite de tâmple a desființare înspre bine.