subscribe to the RSS Feed

Thursday, October 18, 2018

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

mirajul de a [te] părăsi

Posted by Vali Balcan on December 13, 2015

Aș face loc în basm de încă o eroare, de o rază de speranță pentru filosofia asta infinită a nădejdii de a te reuși, de a te părăsi, de a recupera sensul extatic al puerilității cu care literele crează un cer discromat, o umbră de îndoială și o nădejde în care să te înțeleg. De fapt înțelegerea este absolut lipsită de sens, ea străpunge stările impecabile ale dezinvolturii, aproape reușind să sperie atomii ființei tale și liniștea unui ochi critic al imaginației. Din basm nimic nu reușește să iasă, nici formă, nici sânge, nici nădejde. Jocul nu are puterea de a străpunge ființa dincolo de imediat, el rămânând pradă condiției de a fi ca o seceră pentru realitate, impregnând cuvinte în orbită, mișcând creierul pentru a crea un extaz generic, blocat în prezent. Jocul, ca formă ideală poate inventa căi infinite de acces, niciodată simplificând mai mult de două, reușind doar aducerea mai aproape a viciului de a atinge, de a ființa ca formă fatală a poeziei, însă își pierde candoarea în secunda în care călătorul alege o singură cale. Nu este necesar un expozeu al jocului, anotimpul devenind iarnă, lăsând în urmă o toamnă entuziastă, o vară aproape ratată, o primăvară în agonie. Nu știu despre un joc în care anotimpul să fie atât de banal, nici măcar nu văd o scăpare dintre porțile astea create ca sens pentru o liniște în doi, cum nu văd speranța ca o rugăciune către o entitate suficient de puternică pentru a mișca universul acesta colosal spre mine. Și aleg să fiu Serafimul care nu mai cere, care nu mai dă, care nu mai ia, Serafimul pentru care verbul este ca un punct de sprijin în agora asta a minții. În fața ta sunt stăpânul disciplinei de a cunoaște, văzând dincolo de un zid impecabil construit pentru a proteja, semizeul răbdării și al timpului căruia nu i-a venit încă timpul faptei. Nu este important rolul, însă când vine vorba de joc nu știu să existe ceva mai aspru decât sensul cu care a învinge devine atom al ființei mele. Apoi urmează o călătorie care poate dizolva secundele în durere, cum poate transforma ecoul în fericire. Oricum, ceea ce pare nu poate fi adevărul absolut, doar îndepărtarea obstacolelor poate traduce credința în cunoaștere reală, doar cuvântul poate elibera neîncrederea și doar căderea în gol poate vedea tăișul ascuțit al pumnalului. E basm, e vis, e mit sau orice formă care pare fundamentală acestor mișcări atipice, însă ceea ce nu poate fi pusă la îndoială este realitatea existenței mele. Iar acolo eu sunt Serafimul, o erezie teologică, o abominatie, o reușită în ratarea universală a ființei.

angoasă

Posted by Vali Balcan on November 27, 2015

Basmul ascunde adevărul în imposibilitate, transformând călătoria în inerție. O briză abisală de cuvinte, un șir îndelungat de consonante stări, o lentoare cruntă de poezie și de îndoiala reușitei. Ideea însă e alta, realitatea nu se trăiește ca-n amurgul idolilor și nu e doar trecerea prin icoană a probabilităților, ci e și conștiința ce marchează istoria în fiecare punct sau virgulă a minții. Ca timp e Noiembrie, o toamnă fără urmă de culoare, cu gust crâncen de rece bolnav. Ca sentiment e încă primăvara reabilitării minții, reușind surâsul sincer al nădejdii. între cele două sunt eu, bolnav de scriere sacadată, de simulacrul capitolelor încă nereușite, ezitând la marginea iertării. și anotipurile ar avea sens dacă mi-aș pune nădejdea în limita lor, dacă aș considera că au puterea de a naște o capodoperă fără ghilotinare, un gând peren, o liniște asurzitoare. Exist ca verb, uneori predispus revelației, alteori uitând neliniștea de a mă reuși în dezvoltarea la care mă supun. în basm agonia își trasează singură continuitatea și miriștile fantastice ale deziluziei, răpind eroul din capitolul în care ar dori să rămână, poate ca apogeu, poate ca lașitate. Critica se poate opune unui capitol încheiat, pentru că nimic pare să nu reușească a transforma echilibrul din balanță în nevoie individuală. Rămâne o carte în proces, cu un final predestinat. Cândva totul va fi înțeles, explicat, apoi uitat. Nu contează ordinea și nici numerele șterse, poate nici autorul, eroul sau călătoria. Cumva nici telosul. Povestea va fi, indiferent de marja de eroare dintre realități, indiferent de rămânerea în memorie ca o eroare taumaturgică, ca o consonantă stare de bine, o beatitudine pentru tot ce ar însemna ființă. De fapt există o singură ființă ce va îndura toată călătoria, lipsa reavanului, motivul singurătății, aurora boreală, expunerea, golul, demascarea, afazia, aiciacolo, sfâșierea, lumea cealaltă, întristarea, desperechierea, lipsa, închipuirea, verdele, ezitarea, întrebările fără răspuns, iubirea, golul, gesturile dezvăluite în întregime, retragerea, reușita, frigul în trup, foamea, forma umană, tristețea, frica, mângâierea, distanța, iertarea, lumina, aerul, încercănarea, regretul, căderea în ritual, ierburile negre, labirintul, umilința, timpul căruia nu-i mai vine timpul, pierderea, , odihna, umbrele, cuvântul, amorțeala, pericolul amintirii, sărutul, îmbrățișarea, amarele ei ruine, icoana, durerea, obrazul rezonând cu raza, forma inocenței, miriștile iluziei, risipa, zborul, umbra culorii, ezitarea, iubirea. Iar ce va deveni acea persoană la finalul cărții nici predestinarea nu poate ști. Uneori nici eu.

eul. foamea

Posted by Vali Balcan on November 14, 2015

îmbracă-te. trupul nu are nevoie de lumină. ochiul ferm al criticii poate vedea dincolo de carne, mâna conștiinței știe linia abruptă ce-ți înconjoară pielea. ridică-te. de fapt rămâi. rămâi în frumusețea asta blândă ca o melancolie, ridică-te ca un castel iluzoriu în care te poți prăda și din care poți scăpa cu viață. și e viața omului din tine, capcane de idei ce inventează, fărâme de memorii ce îți încetinesc starea de fapt. omul din tine este capodopera nădejdii, iar acolo, în trăirea veșniciei, sensul este apoteotic, răvășind fiecare obstacol ce îți formează acest chip de care aproape esti mulțumit. pășește. de fapt zboară. lasă aripile serafimului deschise, una câte una formându-te ca semi-zeu, ca supunere în imediat a ființei ce ești. uită. de fapt memorează traseul acesta lucid pe care l-ai clădit ca metaforă, ca singură stare de refugiu pentru orice meșteșug ce-ți caută vulnerabilitatea. și amândoi știm că în tine se află ecoul ce-ți poate întuneca ființarea, amândoi știm otrava care poate sădi sfârșitul oricărui sens. scrie. scrie cu mâna dreaptă poemul, iar cu mâna stânga așează neînsemnatele virgule, lăsând loc expozeului ce-ți va fi meteahna supremă. glasul să-ți fie stins, surd, astfel nu vei ști ce e durerea dincolo de granița trupul tău, astfel vei uita nume și vei învăța curioasa izbutire. și vei izbuti să treci marea asta de netrecut, obligându-te la o călătorie care-ți va fi fatală. și nu de moarte să te temi, nu de viață, nu de ființele alea inexacte cu voci ce te îndeamnă să te abați pentru o clipă de extaz, ci de tine, de tine gol, rămas, pășind, uitat, mânjit de litere, vociferând în agonie nume ce pot fi implozie în ființa exactă care ești. rămâi, rămâi călătorie și nu te opri nici măcar la granițele teolosului, ci treci dincolo, orice nume ar purta acest dincolo. și  numai dincolo vei cunoaște reavăn, odihnă, devenire. acolo vei fi.

umbre

Posted by Vali Balcan on September 25, 2015

langa tine exista o linie prea aspra a deznadejdii. acolo, in universul acela neinteles toate regulile par posibile, poate frumoase, intelepte, aliniate obsesiv, dar aici, intr-un sentiment al deznadejdii totul pare infinit de greu, morbid, haotic. as putea sa-ti dau exemple, poate chiar sa ti le si dezvolt ca pe un expozeu bine pus la punct de un arlechin ce nu-ti mai sunt de multa vreme. de fapt nici macar nu ma mai tem, nici macar nu mai disper, poate dintr-o stare insuficient dezvoltata a ratiunii, poate din cruzime, dar pana la urma conteaza sa stiu ca marginile iti sunt bine definite, ca la un joc de sah in care stiu ca mereu voi pierde. si as mai putea pierde inca o vesnicie de extaz pentru o clipa la umbra nesinguratatii sub magnolul tanar al revelatiei. poate ca as petrece-o amortindu-ti iluzia creatiei, langa inima aceea ce a trezit verbul creatiei in mine, dintr-o strada a pustiei ce-mi eram, pana-n excelenta prezenta ca final de drum. oricum, se presupune ca tu nu ai judecata ca zambet, ca nu ai damnarea ca satisfactie, insa nici boem nu te vad, nici iluzoriu, nici sadit ca un fulger ce spinteca incercarea de a-mi gasi locul intre atomii acestia pe care nu-i inteleg. si de cele mai multe ori nu stiu scopul pentru care mana aceea intinsa este doar un miraj, cum nu inteleg de ce exista in mine atractia catre ceva atat de mistic cum este naluca ei. probabil si limitarea are limitele ei, cauza-si-efect, etern si nimic, ramanere si renuntare. o limita intre mine si epuizare. nu te teme, mai am inca o clipa de visare, inca o umbra de litere sa-ti arat, inca o nevoie de a te elibera ca sens. vorbesc despre eliberare pentru ca simt ca ti-am taiat aripa plecarii. dar oare, atunci cand iti vor creste alte noi, vei mai vrea sa simti fuga ca pe o revenire in gratiile edenice ale singuratatii tale, acolo in acel univers creat fara de limita ce-as putea sa-ti fiu?