subscribe to the RSS Feed

Tuesday, October 16, 2018

.snuff

Posted by Vali Balcan on June 26, 2016

Rescriam distrugeri la fiecare atingere. Cu fiecare gând împlinit universul își mărește infinitul, explorând o altă cădere ca pe o devenire în ceva fără de formă, fără de margini. Poate că și ăsta e un capăt de drum, o ultima, o metamorfozare a conștiintei în ceva sublim de ieftin. Valorile sau valoarea exactă a vieții se clatină și rămâne în urma ei mirosul aspru al deznădejdii. O linie întinsă spuneam cândva, o linie întinsă între mine și ființa exactă a fericirii, ca un poet ce înțelegea cuvintele ca singure forme ale veșniciei. Linii întinse pe brațul stâng, cicatrici ale destinului, al unei adolescențe rupte din basm, înspre uitare, înspre seducția de a urma o cale atât de virtuoasă încât ar fi speriat până și cărțile sfinte. Linii ale adormirii, ale neacceptării, ale unei alte mâini precise. Rescriam distrugeri, dar scrisul în sine este o distrugere sau o distragere de la o lume frumoasă în care beatitudinea nu are nicio legătură cu omul. De fapt nici cu fericirea. și sunt ani în care totul este splendid, sunt zile în care tot ce contează este amurgul însetat, ore în care niciun glas nu poate stinge efortul de a reuși, secunde în care diferența dintre acum și atunci pare imposibilă de distins. Intre atunci și acum există doar ideea că într-o altă viață am fi. Acum, dincolo de tine este inexistența, un spațiu pentru inimi blamate la a se destrăma la fiecare pulsiune, repetând la infinit gândul că tu sau poate că eu am uitat să mai fim. dar e târziu pentru expozeu, e târziu pentru reușite sau dezastre, cum e târziu pentru o minte limpede să discearnă chemarea, rămânerea sau implozia tăcerii. (sau poate timpul nu are nicio legătură cu forma în care mai putem ființa)

imagini în camera albă

Posted by Vali Balcan on May 23, 2016

La capătul răbdării, în linia sfâșiată de foame, cuvântul tresare neputincios. La capătul inimii, pe vertebre strâmbe, emoțiile tresar ca îngrozite de timp. Dincolo de acum, pare primejdios, dincolo de mine credința pare incertă, răzvrătindu-se după alte legi decât cele ale firii. La cap de tot, în agora asta a liniștii, îndemnul că există un univers peren nu reușește să miște amorful spre o coloană a infinitului care ar fi o viață. Sau poate două, trei, câteva, indiferent de puterea creatoare aflată în spatele Călătorului. Din brațe nu mai curg chemări, din ochi nu se mai nasc cer sau pământ, idol sau închinare. Din piept cresc păsări oarbe, agresivitatea și binele ce ar putea să le sfârșească pe toate. Picioarele sunt frânte, plămădite dintr-un lut atât de uman încât ar îngrozi însăși primordialul. Armura impecabilă a mitului strălucește grandios, dar basmul nu mai posedă verbul mișcării, rămânând o excepțională poezie scrisă în conștiință, nevorbită și de prea multe ori visată. E timpul rămânerii în imediat, e timpul în care ar fi utilă schimbarea la față, dar însăși schimbarea suportă erezia cu stoicism. Călătorul este însăși făptura, omul. Capabil de greșeală, învins de balanța inexactă dintre bine și rău, blamat, rapace, flămând, blând, efemer. Dincolo de cuvinte se află nevoia de infinit. Nu poate accepta că existența este atât de infimă într-un univers în continuă expansiune. Trebuie să îi atingă limitele, trebuia să vadă ce e dincolo de porțile zăvorâte ale imaginației. Trebuie să privească nimicul și să se piardă în el, încercând să-și umple golul de neumplut în tenebrele încercării de a da viață ideii care nu suportă viață. Dar nimic din toate astea nu se pot face, nu în trupul acesta de cremene, nu cu inima asta de plumb, nu cu picioarele astea de lut. Oricum nu acum când se află în fața balanței care-i va cântări deciziile, rămânerile, plecările sau poate ființarea însăși. Dincolo de tot, în umbra singurătății, vocea rațiunii naște întrebarea care-i va schimba destinul.

metehne. VI

Posted by Vali Balcan on March 26, 2016

am construit între noi o enclavă în care liniștea a devenit condiție pentru a verbaliza fiecare emoție ce nu-și are nevoia de revelație . am construit o altă formă în care umbrele nopții pătimesc rapace, din ochi spre inima unui jalnic eden primordial în care a fi era ultima șansă pentru a nu involua. am construit cuvinte și poate mâini întinse ca formă de rugăciune, poate iluzii că asculți vocea răgușită, că vezi ceva util în mersul acesta de peregrin ce-ți sunt. am construit și teamă și credință, uneori și o liniște ce-ți păta cerul cu colb murdar, cu gând murdar, cu o continuă nepăsare pentru un viitor incert. am găsit dincolo de tine inimi brave, ochi vii și de cele mai multe ori ființe vrednice de toată mila pe care ți-o propovăduiesc poeții. am găsit mereu altceva dincolo de tine, indiferent dacă a iubi poate fi condiție pentru a mă blama, trăind altfel nereușita de a fi om, trăind cu o secundă în plus toate celelate emoții. și chipul a căpătat contur într-o seară când părea că nu mai există revelație, când se întuneca a celebră ratare, când voia ta era doar de cumpărat. de atunci e liniște între minte și inimă, ca o pace ce poate dura veșnicii bune, adormind și odihnind trupul acesta în palme ce știu să transforme orice depresie în somn limpid, oprind timpul, aducând un bine pe care nu e nevoie să ți-l explic, nici ca expozeu, nici ca rugăciune. e liniște și pare ireal că m-am oprit, că am găsit de folos să tac și să ascult cum palmele acelea-mi înțeleg nemurirea, ascultând de drag, vorbind ca unică formă de a demasca construcțiile nesfârșite în măști atât de necesare societății. și e atât de bine cu ochii liberi, cu fruntea goală de greul a ceea ce ar trebui să nu fiu, nu a ceea ce sunt, încât pare că sunt de dincolo de geneza inexactă a facerii. am construit între noi o enclavă, dar oricum tot ce există îți aparține ție, rareori mie, condiționați fiind de cine scrie basmul serafic la care te supun de aproape o viață.

suntem departe.

Posted by Vali Balcan on March 4, 2016

suntem departe și nu-ți mai simt aerul rece din jurul rănilor ce-ai fi vrut să-ți fie aripi. suntem departe, rătăcind ca două suflete părăsite de extaz, ca un singur gând ce n-a reușit să inventeze sensul echilibrat al eternității. suntem orice reușim dincolo de gândurile care ar fi putut mistui ceva din mine. o ușoară escaldare pe treptele sănătății mintale, o altă schimbare la față a intuiției tale de a recupera verbele din umerii mei plecați, dar nu ca rugăciune ci ca o revoltă în neputința aceea de a înțelege că focul nu se înțelege în palme strânse din teama de a nu pierde. de fapt nu există pierdere, poate doar absența curajului de a mișca universul înspre mine, din numere maestre în colosul acesta al neliniștei de a mă vedea ca pe un om viu. suntem departe, asta dacă putem numi timpul ca pe ceva vrednic de blamat, asta dacă putem măsura distanța dintre umerii noștri în linii drepte, feerice. încântătoare ar fi priveliștea aceea în care nu mai înțelegi sensul universal al lui a te rătăci, trangand cu putere de obrajii palizi, ingherand pieptul cu alte inimi și brațele cu tăișul cuvintelor ce cândva îți erau destin. de fapt ești acolo în timp, ca o entitate ce nu-și poate măsura infinitate, oricât ar vrea să afle unde-i sunt porțile pe care să le deschidă ca pentru un fiu rătăcitor ce nu-ți voi mai fi vreodată. suntem departe suntem aproape ajunși spunea poetul renunțând să mai fie litera impecabilă a mitului.

crengile felinare în mine

Posted by Vali Balcan on January 30, 2016

Pe latura asta emoțională aș putea construi un întreg capitol al rătăcirii, invocând unicitatea ca aspect definitoriu pentru forma prezenței tale. Te găsesc convinsă de călătorie, linii pline de sens apoteotic, revanșă pentru fiecare cădere ce ar fi vrut să scurteze ceva din aripa zborului, dar reușind doar să te propulseze în văzduh ca pe un Icar ce are să transforme mitul. Și mitul are forma palmelor tale pe care nu le-am atins niciodată, ca pe un nord înghețat ce nu poate atinge blândul soare ce-l port în inimă singuratică, în gând singuratic, în sânge flămând de evadare. În inimă nu am sens ce poate fi explicat, în pumni nu port decât colbul pe care-l cunosc ca rugăciune, iar tălpile nu reușesc o blocare în extremele timpului. Sunt acum, aici, cumva confuz de toată zarva asta a individualității, prost în fața argumentelor ce-mi cer mai mult decât numărul impar ce-mi sunt, gol în fața verbelor ce vor să-mi scrie o direcție predefinită a unei reușite ce nu-mi aparține. Și nu poate să-mi aparțină nimic din ce nu are litera mea impregnată în atom, cum nu pot exista dincolo de refugii cât pentru o viață. Iar omul din mine a creat puntea supremă a cunoașterii, ca ritual, ca formă nesătulă de umbre și linii fantomatice în conturul cuvântului tău. Adevăr, lumină și inrationala chemare spre sacrificiu. Oricum, chiar și rolul acesta pare necesar pentru a lăsa porțile deschise. Intră, e încă noapte. Rămâi, e încă liniște în timp. Sau mergi, e încă gol castelul acesta de pași, de sunet, de zarvă. Mese goale și dimineți în care repet ritualul cafelei în doi (ca un inec in amare ruine), uitând mereu să torn o singură ceașcă, căutând discursul sau expozeul schimbării unui cuvânt între limite ce nu-și au limita.