subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

suntem departe.

Posted by Vali Balcan on March 4, 2016

suntem departe și nu-ți mai simt aerul rece din jurul rănilor ce-ai fi vrut să-ți fie aripi. suntem departe, rătăcind ca două suflete părăsite de extaz, ca un singur gând ce n-a reușit să inventeze sensul echilibrat al eternității. suntem orice reușim dincolo de gândurile care ar fi putut mistui ceva din mine. o ușoară escaldare pe treptele sănătății mintale, o altă schimbare la față a intuiției tale de a recupera verbele din umerii mei plecați, dar nu ca rugăciune ci ca o revoltă în neputința aceea de a înțelege că focul nu se înțelege în palme strânse din teama de a nu pierde. de fapt nu există pierdere, poate doar absența curajului de a mișca universul înspre mine, din numere maestre în colosul acesta al neliniștei de a mă vedea ca pe un om viu. suntem departe, asta dacă putem numi timpul ca pe ceva vrednic de blamat, asta dacă putem măsura distanța dintre umerii noștri în linii drepte, feerice. încântătoare ar fi priveliștea aceea în care nu mai înțelegi sensul universal al lui a te rătăci, trangand cu putere de obrajii palizi, ingherand pieptul cu alte inimi și brațele cu tăișul cuvintelor ce cândva îți erau destin. de fapt ești acolo în timp, ca o entitate ce nu-și poate măsura infinitate, oricât ar vrea să afle unde-i sunt porțile pe care să le deschidă ca pentru un fiu rătăcitor ce nu-ți voi mai fi vreodată. suntem departe suntem aproape ajunși spunea poetul renunțând să mai fie litera impecabilă a mitului.

crengile felinare în mine

Posted by Vali Balcan on January 30, 2016

Pe latura asta emoțională aș putea construi un întreg capitol al rătăcirii, invocând unicitatea ca aspect definitoriu pentru forma prezenței tale. Te găsesc convinsă de călătorie, linii pline de sens apoteotic, revanșă pentru fiecare cădere ce ar fi vrut să scurteze ceva din aripa zborului, dar reușind doar să te propulseze în văzduh ca pe un Icar ce are să transforme mitul. Și mitul are forma palmelor tale pe care nu le-am atins niciodată, ca pe un nord înghețat ce nu poate atinge blândul soare ce-l port în inimă singuratică, în gând singuratic, în sânge flămând de evadare. În inimă nu am sens ce poate fi explicat, în pumni nu port decât colbul pe care-l cunosc ca rugăciune, iar tălpile nu reușesc o blocare în extremele timpului. Sunt acum, aici, cumva confuz de toată zarva asta a individualității, prost în fața argumentelor ce-mi cer mai mult decât numărul impar ce-mi sunt, gol în fața verbelor ce vor să-mi scrie o direcție predefinită a unei reușite ce nu-mi aparține. Și nu poate să-mi aparțină nimic din ce nu are litera mea impregnată în atom, cum nu pot exista dincolo de refugii cât pentru o viață. Iar omul din mine a creat puntea supremă a cunoașterii, ca ritual, ca formă nesătulă de umbre și linii fantomatice în conturul cuvântului tău. Adevăr, lumină și inrationala chemare spre sacrificiu. Oricum, chiar și rolul acesta pare necesar pentru a lăsa porțile deschise. Intră, e încă noapte. Rămâi, e încă liniște în timp. Sau mergi, e încă gol castelul acesta de pași, de sunet, de zarvă. Mese goale și dimineți în care repet ritualul cafelei în doi (ca un inec in amare ruine), uitând mereu să torn o singură ceașcă, căutând discursul sau expozeul schimbării unui cuvânt între limite ce nu-și au limita.

douamiicinsprezece

Posted by Vali Balcan on December 31, 2015

A mai trecut un an. Bine, impropriu spus a trecut pentru că el deja face parte din întregul care sunt, devenind parte necesară dezvoltării la care mă supun. A trecut ca o călătorie în care a fost necesar să înțeleg atât durerea cât și binele, atât liniștea cât și haosul, atât foamea cât și agresivitatea, atât iluzia cât și nevoia de a ieși din basm. Poate că este necesar să mă axez pe capătul drumului, ca o consonantă stare de bine, dar nu pot nega nici durerea de a pierde, de a rata șansa creată ca unic sens, sens care a stabilit că dincolo de el nu există nimic. Și am îmbrățișat nimicul, forma și prezentul. A fost dezamăgitor să mă găsesc prins în speranța cuvintelor, uitând forma inegală a fericirii de a traversa marea aceea de netrecut, devenind real, prezent, util. Am găsit utilitate în diferite forme ale evadării, explorând pe rând dependențele, ca o nevoie de a umple un gol, dincolo de liniile perfect aranjate ale lucrurilor de pe masa de scris. Am găsit prezentul ca unică formă de existență, ca unică stare de fapt, pentru că dincolo de el exist doar ipotetic, imaginar și insuficient. Am găsit realul ca o căutare constantă de a mă trage către o fericire pertinentă, renunțând la a devia în abcese de o clipă, aproape reușind stabilitatea și pacea inimii. Am existat ca lamentație, ca înțelegere, ca uitare, ca disperare, ca dor, ca nevoie de bine, ca somn îmbelșugat, ca vise efemere sau prea puțin reale. Am existat ca o sumă de stări, acceptând fiecare zi ca parte din prezent, uitând să mai ignor stadiile a lui a fi mai bun. Am fost și prezent dezamăgind, am fost și departe dezamăgind. Am fost și prezent fericind, am fost și departe fericind. Am știut să mă arăt la fel de bine cum m-am ascuns. Poate că uneori a fost un exces bipolar de stări, dar e posibil ca doar atât să fi știut atunci, nu ca o scuză ci ca o renunțare la a mai rata acceptarea. Iar acum e bine, oricum s-ar putea defini asta, nu neapărat ca absență a durerii, ci ca o învățare cu a trăi cu tot amalgamul acesta de emoții fără să mă pierd în culmile disperării. A mai trecut un an și nici acum nu simt nevoia să pun pe foi planuri mărețe și idei invincibile. Sunt aici, prezent, parte integrală din viața mea și rămân în visul magnolului, nu ca răscruce de drumuri, nu ca telos, ci ca emoție ce nu se poate vindeca niciodată din mintea mea. Și nu văd necesar să vindec ceva ce m-a creat atât de ilustru, indiferent de umbra fadă ce-mi umblă odată cu pașii, spre dincolo. A fost un an. Metaforele devin inutile, comparațiile la fel. Nu îl neg, nu îi uit colosul ce mi l-a pus pe umeri, singurătatea, dar nu pot nici ignora aerul ce-mi inundă plămânii cu o forță ce mă traduce ca viu, ca speranța, ca beatitudine și ca ajungere undeva. A fost un an. Dincolo de el există doar capodopera inexactă a inexistenței.

mirajul de a [te] părăsi

Posted by Vali Balcan on December 13, 2015

Aș face loc în basm de încă o eroare, de o rază de speranță pentru filosofia asta infinită a nădejdii de a te reuși, de a te părăsi, de a recupera sensul extatic al puerilității cu care literele crează un cer discromat, o umbră de îndoială și o nădejde în care să te înțeleg. De fapt înțelegerea este absolut lipsită de sens, ea străpunge stările impecabile ale dezinvolturii, aproape reușind să sperie atomii ființei tale și liniștea unui ochi critic al imaginației. Din basm nimic nu reușește să iasă, nici formă, nici sânge, nici nădejde. Jocul nu are puterea de a străpunge ființa dincolo de imediat, el rămânând pradă condiției de a fi ca o seceră pentru realitate, impregnând cuvinte în orbită, mișcând creierul pentru a crea un extaz generic, blocat în prezent. Jocul, ca formă ideală poate inventa căi infinite de acces, niciodată simplificând mai mult de două, reușind doar aducerea mai aproape a viciului de a atinge, de a ființa ca formă fatală a poeziei, însă își pierde candoarea în secunda în care călătorul alege o singură cale. Nu este necesar un expozeu al jocului, anotimpul devenind iarnă, lăsând în urmă o toamnă entuziastă, o vară aproape ratată, o primăvară în agonie. Nu știu despre un joc în care anotimpul să fie atât de banal, nici măcar nu văd o scăpare dintre porțile astea create ca sens pentru o liniște în doi, cum nu văd speranța ca o rugăciune către o entitate suficient de puternică pentru a mișca universul acesta colosal spre mine. Și aleg să fiu Serafimul care nu mai cere, care nu mai dă, care nu mai ia, Serafimul pentru care verbul este ca un punct de sprijin în agora asta a minții. În fața ta sunt stăpânul disciplinei de a cunoaște, văzând dincolo de un zid impecabil construit pentru a proteja, semizeul răbdării și al timpului căruia nu i-a venit încă timpul faptei. Nu este important rolul, însă când vine vorba de joc nu știu să existe ceva mai aspru decât sensul cu care a învinge devine atom al ființei mele. Apoi urmează o călătorie care poate dizolva secundele în durere, cum poate transforma ecoul în fericire. Oricum, ceea ce pare nu poate fi adevărul absolut, doar îndepărtarea obstacolelor poate traduce credința în cunoaștere reală, doar cuvântul poate elibera neîncrederea și doar căderea în gol poate vedea tăișul ascuțit al pumnalului. E basm, e vis, e mit sau orice formă care pare fundamentală acestor mișcări atipice, însă ceea ce nu poate fi pusă la îndoială este realitatea existenței mele. Iar acolo eu sunt Serafimul, o erezie teologică, o abominatie, o reușită în ratarea universală a ființei.

angoasă

Posted by Vali Balcan on November 27, 2015

Basmul ascunde adevărul în imposibilitate, transformând călătoria în inerție. O briză abisală de cuvinte, un șir îndelungat de consonante stări, o lentoare cruntă de poezie și de îndoiala reușitei. Ideea însă e alta, realitatea nu se trăiește ca-n amurgul idolilor și nu e doar trecerea prin icoană a probabilităților, ci e și conștiința ce marchează istoria în fiecare punct sau virgulă a minții. Ca timp e Noiembrie, o toamnă fără urmă de culoare, cu gust crâncen de rece bolnav. Ca sentiment e încă primăvara reabilitării minții, reușind surâsul sincer al nădejdii. între cele două sunt eu, bolnav de scriere sacadată, de simulacrul capitolelor încă nereușite, ezitând la marginea iertării. și anotipurile ar avea sens dacă mi-aș pune nădejdea în limita lor, dacă aș considera că au puterea de a naște o capodoperă fără ghilotinare, un gând peren, o liniște asurzitoare. Exist ca verb, uneori predispus revelației, alteori uitând neliniștea de a mă reuși în dezvoltarea la care mă supun. în basm agonia își trasează singură continuitatea și miriștile fantastice ale deziluziei, răpind eroul din capitolul în care ar dori să rămână, poate ca apogeu, poate ca lașitate. Critica se poate opune unui capitol încheiat, pentru că nimic pare să nu reușească a transforma echilibrul din balanță în nevoie individuală. Rămâne o carte în proces, cu un final predestinat. Cândva totul va fi înțeles, explicat, apoi uitat. Nu contează ordinea și nici numerele șterse, poate nici autorul, eroul sau călătoria. Cumva nici telosul. Povestea va fi, indiferent de marja de eroare dintre realități, indiferent de rămânerea în memorie ca o eroare taumaturgică, ca o consonantă stare de bine, o beatitudine pentru tot ce ar însemna ființă. De fapt există o singură ființă ce va îndura toată călătoria, lipsa reavanului, motivul singurătății, aurora boreală, expunerea, golul, demascarea, afazia, aiciacolo, sfâșierea, lumea cealaltă, întristarea, desperechierea, lipsa, închipuirea, verdele, ezitarea, întrebările fără răspuns, iubirea, golul, gesturile dezvăluite în întregime, retragerea, reușita, frigul în trup, foamea, forma umană, tristețea, frica, mângâierea, distanța, iertarea, lumina, aerul, încercănarea, regretul, căderea în ritual, ierburile negre, labirintul, umilința, timpul căruia nu-i mai vine timpul, pierderea, , odihna, umbrele, cuvântul, amorțeala, pericolul amintirii, sărutul, îmbrățișarea, amarele ei ruine, icoana, durerea, obrazul rezonând cu raza, forma inocenței, miriștile iluziei, risipa, zborul, umbra culorii, ezitarea, iubirea. Iar ce va deveni acea persoană la finalul cărții nici predestinarea nu poate ști. Uneori nici eu.