subscribe to the RSS Feed

Sunday, October 21, 2018

gând teluric. Străinei

Posted by Vali Balcan on November 26, 2011

O pagină goală între mine și tine, un răsărit pe coasta nesfârșitului și un dor ce spulberă timpanul timpului.

S-au deșteptat nesfârșitele nopți, Straino, păstrând  în ele atomul găsirii tale, cuvinte născute din inimi tinere și patima unei vieți împreună. O fotografie stă dovadă liniștii ce-ți adâncește veghere, răscolind lumina de sens, dând gust tuturor frământărilor ce-ți înțeleg prezența din spirit spre eternul zâmbet. S-au deșteptat stelele cu sens boreal, acceptând culoarea ca umanitate covârșitoare, devenind spectacol celest pentru depărtarea dintre mâinile noastre. Ne lipsește o stradă sau prima întâlnire, dar dincolo de memoria ce ne-a făcut perfecți se află rătăcirea tuturor clipelor împreună, acel covârșitor tablou în care tu știi să-mi fii verbul existenței. O pagină rămâne goală, devenind liniște pentru așteptarea ce-ți răsare din emoții, acaparând orice aspect al frumuseții pentru toate generațiile scrierii. Ar fi dor sau durere mentală, depresie sau căldura celui mai puternic vis, însă dincolo de o memorie perfectă frumusețea s-a oprit pe umărul tău, șoptind promisiunea re-întâlnirii cu tine, din iarnă până-n veșnicia anotipului tău preferat.

involuntară stare de spirit

Posted by Vali Balcan on November 21, 2011

totul se termină-n poezia acelei nescrise rutine, imagine fadă a unei vieți devenită importantă, ca un meșter ce-și inventează traducerea înțelepciunii. ar putea fi noapte, eclipsă sau auroră boreală, doar că pe aripile acestei umanități nu mai cântă niciun vânt prielnic, ci își poartă adierea melancolia unui alt personaj. se înțelege rostul lui din patima tăcerii cu care-mi traduce metafora existenței, îndepărtând focul vieții spre adâncul nevegheat al renașterii. dincolo de blamări sau lamentații invective ar trebui să apară rutina încarcerării tuturor întrebărilor. de veghe vor rămâne doar silabele numelui tău, adaptandu-se la muzica acelor consonante stări de bine ce-ți vindecă intimul uitării de sine. exact pe linia aia ce-ți atinge orizontul gândirii stă verbul cunoașterii. întinzând mână te învingi pe tine de mister, dar provoci adevărul să-ți câștige starea de bine la care nu mai ești supus de câteva decenii. oricum, e prea fericire doar să visezi, să citești filosofia din mână unei generații care strigă-n agonie. ai nevoie de nerv teologal, de rutina întoarcerii acasă, de o terminare drastică cu virgula căderii în suicide revelații patetice. de fapt e prea târziu, prea devreme sau prea poezie pentru personajul neștiinței tale. ești fericit și asta e tot viul din tine, doar că lumina nu se vindecă cu beznă, sărutul nu se vinde pe unicorni imaginari, iar dragostea nu e doar fantezia unor tineri naivi, ci realitate dincolo de magia stărilor tale.

te-nchid din inimă în sufletul meu

Posted by Vali Balcan on November 18, 2011

te-nchid din inimă în sufletul meu, fără abuzul posesivității. indiferent de scânteia de geniu ce invadează povestea acolo unde scara ridicată a transformat fuga în punctul inventării tale, schimbarea la față a înțeles emoția rămânerii. oricum, când totul își pierde esența sau rostul, doar tu mai contezi.

 

amurgul toamnei. Străinei

Posted by Vali Balcan on November 14, 2011

Ar trebui să fiu pregătit pentru colosul nopții, să uit răzvrătirea și îndelunga rătăcire solară, ar trebui să învăț căldura cuvintelor și lumina unui artificial poem. Se apropie cu o lene grozavă zilele în care voi gusta doar noapte, inventând liniștea ca reflex pentru stările melancoliei, găsind un surâs în pașii încă vii ai Străinei, pe străzile ce-și pregătesc înghețul ca pe o rugăciune mântuitoare. Se uită răsăritul în pustiul munților, dincolo de marea mereu furioasă ce-și adâncește nepăsarea în sufletul corăbiei ce-ți poartă numele.

Încă nu am pierdut iluzia nepăsării, trăind blânda sfâșiere pe semnul nemișcat al toamnei, aproape de căderea în romantism a învierii de apoi, acolo unde primăvara își recapătă invenția pașilor tăi. Rămâne să aștept mersul efemer al nopții, pe umerii obișnuiți cu vina de a fi departe, acaparând extazul călătoriei din noapte spre veșnice amiezi în sunetul ființei tale. Acolo lumina are un ultim sens, epifanic, asemeni planetei celor doi sori, când tu erai scrierea dimineții, iar eu litera din care-ți construiai visarea.

punct de sprijin

Posted by Vali Balcan on November 12, 2011

Cu cât mă opresc mai des, cu atât mă înving în lene, cu atât înțeleg mai ușor că lipsește o zi din toată fericirea cutremurătoare. Nu contează anotimpul sau furia naturii, nici măcar complexul psihologic al rutinei, ci contează axa care susține rutina ce definește creația. Lipsește o zi, indiferent de perfecțiunea atomică în care se calculează echilibrul, lipsește constanta de drept a beatitudinii din care păsări răsar pentru cuvinte. Cu fiecare ne-stare se propagă insuficientele nepăsări, condiții pentru procesul acceptării de sine, indiferent de valoarea dorinței. Aș crede că e amiază, poate din nevoia de reabilitare eternă, dar se prea poate să fie amurg sau dimineața unei alte căderi în ritual, inversând conceptul credinței în inima unor devreme ființe. Într-un fel e natural tot procesul acesta ambiguu, de parcă viața are exact efectul soluției revelatoare în care se scufundă filmul, iar la capătul procesului apărând exact imaginea pe care ochiul o bănuiește. Însă uneori lichidul ăsta de contrast, ce pare vărsat în viață fără voie, arată doar un gol. Venele rămân pustii, iar idealul se cutremură în fața realității. Și atunci doar tac, ridic umerii și-mi plâng păcatul de a nu fi câștigat, în brațele Străinei, acolo unde fiecare axă are sensul vindecării. Apoi mă opresc și-mi umplu inima cu soare nordic, înțelegând că ziua aia care lipsește nu are legătură cu nimic din fundamentul acestei forțări necesare, ci ziua aia lipsă e momentul întoarcerii acasă,  în vara ce-mi va câștiga viața pentru totdeauna. De acolo doar un rai mai știe să inteleagă că acasă e-n numele Străinei.