subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

amurgul toamnei. Străinei

Posted by Vali Balcan on November 14, 2011

Ar trebui să fiu pregătit pentru colosul nopții, să uit răzvrătirea și îndelunga rătăcire solară, ar trebui să învăț căldura cuvintelor și lumina unui artificial poem. Se apropie cu o lene grozavă zilele în care voi gusta doar noapte, inventând liniștea ca reflex pentru stările melancoliei, găsind un surâs în pașii încă vii ai Străinei, pe străzile ce-și pregătesc înghețul ca pe o rugăciune mântuitoare. Se uită răsăritul în pustiul munților, dincolo de marea mereu furioasă ce-și adâncește nepăsarea în sufletul corăbiei ce-ți poartă numele.

Încă nu am pierdut iluzia nepăsării, trăind blânda sfâșiere pe semnul nemișcat al toamnei, aproape de căderea în romantism a învierii de apoi, acolo unde primăvara își recapătă invenția pașilor tăi. Rămâne să aștept mersul efemer al nopții, pe umerii obișnuiți cu vina de a fi departe, acaparând extazul călătoriei din noapte spre veșnice amiezi în sunetul ființei tale. Acolo lumina are un ultim sens, epifanic, asemeni planetei celor doi sori, când tu erai scrierea dimineții, iar eu litera din care-ți construiai visarea.

punct de sprijin

Posted by Vali Balcan on November 12, 2011

Cu cât mă opresc mai des, cu atât mă înving în lene, cu atât înțeleg mai ușor că lipsește o zi din toată fericirea cutremurătoare. Nu contează anotimpul sau furia naturii, nici măcar complexul psihologic al rutinei, ci contează axa care susține rutina ce definește creația. Lipsește o zi, indiferent de perfecțiunea atomică în care se calculează echilibrul, lipsește constanta de drept a beatitudinii din care păsări răsar pentru cuvinte. Cu fiecare ne-stare se propagă insuficientele nepăsări, condiții pentru procesul acceptării de sine, indiferent de valoarea dorinței. Aș crede că e amiază, poate din nevoia de reabilitare eternă, dar se prea poate să fie amurg sau dimineața unei alte căderi în ritual, inversând conceptul credinței în inima unor devreme ființe. Într-un fel e natural tot procesul acesta ambiguu, de parcă viața are exact efectul soluției revelatoare în care se scufundă filmul, iar la capătul procesului apărând exact imaginea pe care ochiul o bănuiește. Însă uneori lichidul ăsta de contrast, ce pare vărsat în viață fără voie, arată doar un gol. Venele rămân pustii, iar idealul se cutremură în fața realității. Și atunci doar tac, ridic umerii și-mi plâng păcatul de a nu fi câștigat, în brațele Străinei, acolo unde fiecare axă are sensul vindecării. Apoi mă opresc și-mi umplu inima cu soare nordic, înțelegând că ziua aia care lipsește nu are legătură cu nimic din fundamentul acestei forțări necesare, ci ziua aia lipsă e momentul întoarcerii acasă,  în vara ce-mi va câștiga viața pentru totdeauna. De acolo doar un rai mai știe să inteleagă că acasă e-n numele Străinei.

Lucruri mărunte

Posted by Vali Balcan on November 10, 2011

Într-o ușoară stare de costernare îmi pun câteva întrebări. De fapt ar trebui să ignor cursul unor întâmplări, să le înțeleg ca mofturi umane, dar rămân ușor dezamăgit de complexitatea cu care se transformă relațiile dintre oameni. Îmi permit această lamentație tocmai din cauza celor implicați în proces, oameni cu care relaționarea se întâmplă dincolo de un profit social. Am constatat că indiferent cât de mult bine faci unei persoane, în momentul în care acel bine se termină (deși e un fapt gratuit, total simplu) și totul revine într-un curs normal, cu o relaționare la fel de corectă, riști să cazi în dizgrație. De acolo apar acele nemulțumiri ușor impertinente, cu chipuri zdrențuite de nemulțumiri total nerealiste. A face bine e un fapt total benevol, iar încetarea lui nu presupune nașterea răului, ci revenirea la statutul inițial, acela de amiciție ghidată de legătura celor implicați în proces.

Fiecare individ poate avea o părere despre efectul încetării acelui bine, dramatizând până la refuzul logicii expozeul final. Uneori se merge până acolo încât individul își alocă un drept care nu-i aparține de fapt, care are un termen de valabilitate, constrâns fiind de o anumită situație. Ce e grav e felul cum înțelegem finalitatea procesului. În momentul în care uităm binele și vedem revenirea la normalitate ca rău, riscăm să ne pierdem întreg statutul social construit până-n acel moment.

Nu vorbesc despre transformarea binelui în rău (sunt foarte multe cazuri în care răul poate distruge o viață întreagă de bine, balanța nefiind egală valoric – un rău putând fi egal cu ani întregi de bine), ci despre limita unui favor, care până la urmă ar trebui înțeles ca bine, nu ca depresie morală. Încă îmi pun întrebări, dar poate că așa se judecă caracterul omului veșnic nemulțumit, care crede că i se cuvine totul, indiferent de mersul natural al lucrurilor. Iar una dintre întrebi mă bântuie: se merită să ai astfel de prieteni care nu pot vedea dincolo de un câștig egoist, care nu pot fi recunoscători oricât bine le-ai face, care în momentul în care încetezi să le mai faci favoruri te întâmpină cu alți ochi? Poate că da, poate că sunt doar procese în șlefuirea răbdării, dar oricum, până la urmă e vorba de lucruri mărunte care trec odată cu astfel de oameni.

unui alt personaj (schimb de roluri. introiecție)

Posted by Vali Balcan on November 2, 2011

Ar fi trebuit să înțelegi libertatea când era încă devreme, să prețuiești prezentul ca o prezumție pentru fericire, să te vinzi scump dacă asta însemna abolirea inumanului. Ar fi trebui să lași secundele să-ți balanseze conștiința, să miște ceva din blocajul la care te supuneai cu atâta patos, de parcă a te sfâșia însemna beatitudine. Ai lăsat decizia pe umerii destinului, reinventarea unei proaste desființări ca exces pentru supliciul nopții, devenind gol pentru o natură ușor stângace. totul părea infect, gândurile născând o altă apocalipsă împlinită, mâinile acoperind fața de lacrima deznădejdii, deși ploaia nu-și mai arăta colții de câteva eclipse bune. Doar podeaua rece mai înțelegea ceva din trupul uitat în timp, acolo unde înmiita iubire a încetat să existe ca expresie poetică sau ca realitate covârșitoare. Mii de blamări pentru acea secundă, de parcă urletul avea rol profetic, înăsprind puterea de a cădea tot mai adânc în propriul infern. Și de acolo totul s-a sfârșit. Chipul s-a stins în alt surâs candid, fals ca mersul pe ape al necredinței. Ar fi trebui să înțelegi că nimic nu mai poate vindeca conștiința, oricum nu în nepăsarea de a te scuza lamentabil pentru rolul umanului ce-ar fi trebuit să-l porți. Într-un final ai vândut tot ce aveai mai de preț, fără prea mult efort intelectual, cu o risipă ușor masochistă, de parcă goana morții îți surzea rațiunea. Dar nici măcar moartea nu te-a mântuit, tu devenindu-ți propriul gol, căzând pradă maladiei fericirii de a fi liber. E aberant să mai înțelegi ceva când tot ce vrei e să porți stigmatul ăsta pentru toată viața, implorând fuga să te ducă cât mai departe de a rosti adevărul, de a renunța la masca dualității, devenind constinent că libertatea nu e un lux ieftin, ci e capodopera credinței în cineva, indiferent de tremurul destinului ce înfioară gândurile. Până la urmă tu ești singurul care te judeci cu o ură colosală, iar asta nu mai are nicio legătură cu primăvara reinventării tale, sau poate așa știi tu să-ți retrăiești căderea la infinit cu o desfătare diabolică. Acum ar trebui să înțelegi rolul sincerității în libertatea ce ți-e dată, cine știe, poate chiar e pentru ultima oară!

nu mai putem schimba nimic. străinei

Posted by Vali Balcan on October 31, 2011

nu mai putem schimba nimic, iar muțenia învinge virgula primului acord dintre acum și invincibila veșnicie. deranjează uitarea în timp, re-întoarcerea și echilibrul forțat al orelor; o constantă involuție a ființei, condusă de vântul nordic spre adâncul mării deghizată în pustiu. se înțelege revolta pe inimă, se ascute gândul în odihna unei apoteotice sfințenii, devenind verb pentru mișcarea inimii din seducție în apogeu teluric. era viață, de fapt era credința pusă pe viață, inventând primul atom al ființei tale, răzvrătind conștiința dramei cu finalul iernii, aproape de primăvara timpurie, amețind golul ființei în conștiința nașterii din nou, tradusă ca libertate, genială fiind măestria cu care se mișcă concluzia ce ai devenit. nu mai putem schimba nimic din magie, poate din cauza perfecțiunii, poate de dragul ce știi să-l porți, doar că fiecare anotimp învață sabatul exilului nostru, devenind agonie sau extaz, sensul depinzând de lumina ochilor tăi. e destul de noapte pentru frigul ce-l învăț în lipsa ta, însă emoția nu transformă drama în depresie, nici măcar eclipsa în refuzul luminii, ci învinge sensul iubirii în aproapele ființei tale, acolo unde a fi e tot ce mai contează.