subscribe to the RSS Feed

Sunday, July 22, 2018

involuntară stare de spirit

Posted by Vali Balcan on November 21, 2011

totul se termină-n poezia acelei nescrise rutine, imagine fadă a unei vieți devenită importantă, ca un meșter ce-și inventează traducerea înțelepciunii. ar putea fi noapte, eclipsă sau auroră boreală, doar că pe aripile acestei umanități nu mai cântă niciun vânt prielnic, ci își poartă adierea melancolia unui alt personaj. se înțelege rostul lui din patima tăcerii cu care-mi traduce metafora existenței, îndepărtând focul vieții spre adâncul nevegheat al renașterii. dincolo de blamări sau lamentații invective ar trebui să apară rutina încarcerării tuturor întrebărilor. de veghe vor rămâne doar silabele numelui tău, adaptandu-se la muzica acelor consonante stări de bine ce-ți vindecă intimul uitării de sine. exact pe linia aia ce-ți atinge orizontul gândirii stă verbul cunoașterii. întinzând mână te învingi pe tine de mister, dar provoci adevărul să-ți câștige starea de bine la care nu mai ești supus de câteva decenii. oricum, e prea fericire doar să visezi, să citești filosofia din mână unei generații care strigă-n agonie. ai nevoie de nerv teologal, de rutina întoarcerii acasă, de o terminare drastică cu virgula căderii în suicide revelații patetice. de fapt e prea târziu, prea devreme sau prea poezie pentru personajul neștiinței tale. ești fericit și asta e tot viul din tine, doar că lumina nu se vindecă cu beznă, sărutul nu se vinde pe unicorni imaginari, iar dragostea nu e doar fantezia unor tineri naivi, ci realitate dincolo de magia stărilor tale.

te-nchid din inimă în sufletul meu

Posted by Vali Balcan on November 18, 2011

te-nchid din inimă în sufletul meu, fără abuzul posesivității. indiferent de scânteia de geniu ce invadează povestea acolo unde scara ridicată a transformat fuga în punctul inventării tale, schimbarea la față a înțeles emoția rămânerii. oricum, când totul își pierde esența sau rostul, doar tu mai contezi.

 

amurgul toamnei. Străinei

Posted by Vali Balcan on November 14, 2011

Ar trebui să fiu pregătit pentru colosul nopții, să uit răzvrătirea și îndelunga rătăcire solară, ar trebui să învăț căldura cuvintelor și lumina unui artificial poem. Se apropie cu o lene grozavă zilele în care voi gusta doar noapte, inventând liniștea ca reflex pentru stările melancoliei, găsind un surâs în pașii încă vii ai Străinei, pe străzile ce-și pregătesc înghețul ca pe o rugăciune mântuitoare. Se uită răsăritul în pustiul munților, dincolo de marea mereu furioasă ce-și adâncește nepăsarea în sufletul corăbiei ce-ți poartă numele.

Încă nu am pierdut iluzia nepăsării, trăind blânda sfâșiere pe semnul nemișcat al toamnei, aproape de căderea în romantism a învierii de apoi, acolo unde primăvara își recapătă invenția pașilor tăi. Rămâne să aștept mersul efemer al nopții, pe umerii obișnuiți cu vina de a fi departe, acaparând extazul călătoriei din noapte spre veșnice amiezi în sunetul ființei tale. Acolo lumina are un ultim sens, epifanic, asemeni planetei celor doi sori, când tu erai scrierea dimineții, iar eu litera din care-ți construiai visarea.

punct de sprijin

Posted by Vali Balcan on November 12, 2011

Cu cât mă opresc mai des, cu atât mă înving în lene, cu atât înțeleg mai ușor că lipsește o zi din toată fericirea cutremurătoare. Nu contează anotimpul sau furia naturii, nici măcar complexul psihologic al rutinei, ci contează axa care susține rutina ce definește creația. Lipsește o zi, indiferent de perfecțiunea atomică în care se calculează echilibrul, lipsește constanta de drept a beatitudinii din care păsări răsar pentru cuvinte. Cu fiecare ne-stare se propagă insuficientele nepăsări, condiții pentru procesul acceptării de sine, indiferent de valoarea dorinței. Aș crede că e amiază, poate din nevoia de reabilitare eternă, dar se prea poate să fie amurg sau dimineața unei alte căderi în ritual, inversând conceptul credinței în inima unor devreme ființe. Într-un fel e natural tot procesul acesta ambiguu, de parcă viața are exact efectul soluției revelatoare în care se scufundă filmul, iar la capătul procesului apărând exact imaginea pe care ochiul o bănuiește. Însă uneori lichidul ăsta de contrast, ce pare vărsat în viață fără voie, arată doar un gol. Venele rămân pustii, iar idealul se cutremură în fața realității. Și atunci doar tac, ridic umerii și-mi plâng păcatul de a nu fi câștigat, în brațele Străinei, acolo unde fiecare axă are sensul vindecării. Apoi mă opresc și-mi umplu inima cu soare nordic, înțelegând că ziua aia care lipsește nu are legătură cu nimic din fundamentul acestei forțări necesare, ci ziua aia lipsă e momentul întoarcerii acasă,  în vara ce-mi va câștiga viața pentru totdeauna. De acolo doar un rai mai știe să inteleagă că acasă e-n numele Străinei.

Lucruri mărunte

Posted by Vali Balcan on November 10, 2011

Într-o ușoară stare de costernare îmi pun câteva întrebări. De fapt ar trebui să ignor cursul unor întâmplări, să le înțeleg ca mofturi umane, dar rămân ușor dezamăgit de complexitatea cu care se transformă relațiile dintre oameni. Îmi permit această lamentație tocmai din cauza celor implicați în proces, oameni cu care relaționarea se întâmplă dincolo de un profit social. Am constatat că indiferent cât de mult bine faci unei persoane, în momentul în care acel bine se termină (deși e un fapt gratuit, total simplu) și totul revine într-un curs normal, cu o relaționare la fel de corectă, riști să cazi în dizgrație. De acolo apar acele nemulțumiri ușor impertinente, cu chipuri zdrențuite de nemulțumiri total nerealiste. A face bine e un fapt total benevol, iar încetarea lui nu presupune nașterea răului, ci revenirea la statutul inițial, acela de amiciție ghidată de legătura celor implicați în proces.

Fiecare individ poate avea o părere despre efectul încetării acelui bine, dramatizând până la refuzul logicii expozeul final. Uneori se merge până acolo încât individul își alocă un drept care nu-i aparține de fapt, care are un termen de valabilitate, constrâns fiind de o anumită situație. Ce e grav e felul cum înțelegem finalitatea procesului. În momentul în care uităm binele și vedem revenirea la normalitate ca rău, riscăm să ne pierdem întreg statutul social construit până-n acel moment.

Nu vorbesc despre transformarea binelui în rău (sunt foarte multe cazuri în care răul poate distruge o viață întreagă de bine, balanța nefiind egală valoric – un rău putând fi egal cu ani întregi de bine), ci despre limita unui favor, care până la urmă ar trebui înțeles ca bine, nu ca depresie morală. Încă îmi pun întrebări, dar poate că așa se judecă caracterul omului veșnic nemulțumit, care crede că i se cuvine totul, indiferent de mersul natural al lucrurilor. Iar una dintre întrebi mă bântuie: se merită să ai astfel de prieteni care nu pot vedea dincolo de un câștig egoist, care nu pot fi recunoscători oricât bine le-ai face, care în momentul în care încetezi să le mai faci favoruri te întâmpină cu alți ochi? Poate că da, poate că sunt doar procese în șlefuirea răbdării, dar oricum, până la urmă e vorba de lucruri mărunte care trec odată cu astfel de oameni.