subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

zâmbet extatic al indulgenței. Străinei

Posted by Vali Balcan on February 7, 2012

e seară, aproape de închiderea stelelor. un ecou străbate întinsul mării, abandonând înțelegerea între coastele coralilor. muțenia se așează pe umăr străin, răscolind amintiri, traversând îndoiala rămânerii pe mal. o forță neînțeleasă îi cere pribegia mersului pe ape, dor și număr impar ca anotimp. cuvântul stagnează spre adâncuri, construind un vals din aripile Străinei, inventând haotice fantome în noaptea străzii pustii. din inimă se deslușește sensul rămânerii, blocând pașii abisului pe piatra din care așteptarea grava durere. o mână întinsă în infinitul zării, un foc aprins în ochi, o inimă bătând sentimentul îndrăgostirii. departe, dincolo de munții de cremene, o mână întinsă învinge infinitul, un surâs inventează lumina, o inimă numește sentimentul amândoi. tu și eu, Ingrid și Vali.

când nu ai nimic de spus

Posted by Vali Balcan on February 4, 2012

La un moment dat te saturi de toate sfaturile pe care le primești, te saturi de miile de cuvinte expuse în teorii, te saturi de orice cuvânt care are pretenția irefutabilității. De fapt cel mai simplu e să dai sfaturi, și de cele mai multe ori oamenii care dau sfaturi gratuite sunt oamenii care nu au de fapt nimic de spus, care din dorința de a nu involua exagerează. Este destul de simplu să vorbești din exterior, să analizezi viața altuia și să pui virgule sau puncte de suspensii. La fel de simplu este să damnezi eșecul cuiva sau orice alunecare, să oferi cartonașe roșii, să arați cu degetul sau să râzi atotștiutor. În capcana asta am căzut cu toții, găsindu-se un moment crucial în care în locul tăcerii am ales avalanșe de sfaturi puerile, ineficiente, gratuite.

De curând cineva drag mi-a spus: am învățat un lucru bun în viață, am învățat să nu-mi dau cu părerea dacă nu am fost întrebată, am învățat să nu dau sfaturi dacă nu mi s-au cerut. Uneori astfel de oameni pot fi discreditați, pot părea nepăsători, reci, duri, dar de fapt ei sunt oamenii care înțeleg că dincolo de un cuvânt există respectul atât de necesar pentru propria lor persoană, cât și pentru celălalt. Sfaturile sau teoriile care nu pot fi verificate sunt inutile. De asemenea lipsa experienței scade valoarea unei idei. E drept, sfaturile bune te pot scuti de o groază de probleme, dar trebuie să le trecem prin filtrul propriu, să le adaptăm situației. Asta înseamnă că trebuie să pornească din noi dorința de a soluționa o problemă, indiferent de durerea de moment. Un sfat bun devine nul dacă cel care îl primește nu alege să fie capabil să-l aplice într-un mod corect. Multă vorbărie devine risipa de timp și de resurse. Un sfat (pe care l-ai cerut) nu are rolul de a te convinge că situația în care ești este greșită, ci rolul lui este de a-ți oferi soluții viabile pentru a depăși o problemă pe care deja o recunoști și pe care o accepți. De curând am renunțat la câteva discuții tocmai din motivul ăsta. Mă săturasem să explic același lucru în zeci de ipostaze, aceleași persoane, mereu cu argumente bazate pe informațiile primite și pe analiza în detaliu a situației, fără ca ceva să se schimbe. Ciclurile s-au repetat, lucrurile au păstrat aceeași formă (deteriorând ceva din persoana în cauză), oprind evoluția ființei, în ciuda concluziei care arăta o singură soluție pertinentă. Dar teama de a suferi ne împiedică de multe ori să luăm decizii bune. Consider că este mai ferice o durere puternică pentru un timp limitat, decât o durere ușoară pentru un timp îndelungat, care e probabil să se termine tot într-o durere cu intensitate ridicată. Însă uneori pare mai simplu să fim masochiști, în speranța că mâine va fi mai bine.

Mi-a fost și îmi este greu să tac atunci când observ o eroare, ăsta fiind un fel de “defect profesional”, dar am ales să respect dreptul fiecărui om de a vorbi fără a fi întrerupt, de a vorbi despre o situație fără a primi sfaturi pe care nu le-a cerut, de a fi respectat și ascultat. În momentul în care cealaltă persoană va fi dispusă să primească sfaturi, în momentul în care le va cere, abia atunci sfatul tău va putea să-și atingă potențialul maxim (în ideea în care nu vorbești ca să te afli în treabă ). Subiectul nu se încheie aici, fiind multe lucruri de discutat pe tema aceasta,dar aș vrea să închei cu o idee pe care am observat-o la mine. Sfaturile care și-au atins scopul și care m-au ajutat să depășesc anumite situații cu bine, au fost sfaturile pe care le-am cerut. (Sfatul a fost valoros în raport cu disponibilitatea mea de a-l asculta și de a mi-l asuma). Restul au fost doar poliloghii ieftine.

de veghe-n povestea copilăriei tale

Posted by Vali Balcan on January 29, 2012

V-am mai povestit despre momente în care lumea capătă un alt sens, fără un curs instinctiv al naturii, ci inventat de o copilărie ce-ți tresaltă inima. Acest farmec este transpus într-o copilă cu părul bălai, cu litere pline de farmec, cu zâmbet cât patru anotimpuri, cu acel glas ce învinge orice nepăsare sufletească, cu obraji de un roșu pletoric, strigând fericirea la fiecare pas ce-l poartă în acel joc al inocenței. Anabelle, că despre ea este vorba, a reușit de fiecare dată să-mi învingă stările de amorțeală, tipice nordului, răsturnând plimbările în cele mai frumoase povești. Trecând totul prin filtrul sincerității, iertând orice soare topitor de zăpadă, clădind lumina pe umbra mâinii dusă la ochi, fiecare întâlnire cu ea se transformă într-o nouă mirare. Uneori se încruntă sfidător, ca apoi să-ți prindă mâna și să-ți ceară o plimbare, un vals pe care nu poți să-l conduci, renunțând la orice maturitate de dragul copilăriei care nu știe să-ți înșele statura.

În alte zile ridică receptorul și-i spune mamei că-l sună pe Vali, deși el e departe, într-un alt fel de vals, cu Ingrid. Se prea poate să nu înțelegi nimic din avalanșa ei verbală, din sfiala cu care-ți șoptește o fugă în povestea copilăriei ei. Nu poți să nu cazi în genunci și să-i fii servitor, nu poți să-i refuzi aplauzele vrednice de o prințesă, eșuând de fiecare dată în a-i fi prinț, dar sperând la un dans fără greșeală. Apoi râde și-ți lovește ușor de tot obrajii cu palmele, arătându-ți că i-ai intrat în grații și că astfel îi poți săruta fruntea. Într-un final se așează lângă tine pe canapea și-și sprijină capul de umărul tău, adormind. Nu îndrăznești să te miști, să respiri. Rămâi acolo și admiri frumusețea transpusă în chipul ei și nu poți să nu fii fascinat! Apoi mintea îmi fuge prin timp, oprindu-se în clipă în care o Anabelle îmi va spune tată, devenind astfel magia creației noastre.

Arhipeleag

Posted by Vali Balcan on January 27, 2012

Prost aspect ce-l devorează natura în interogații fără sens. De acolo a învins cerul năpasta, repetând mecanic toată geneza stării lepădării de sine. A fi liber presupune să te accepți așa cum ești, renunțând la duplicitate sau la delicilu deviant al conjugării celor o mie de chipuri, unelte condamnate să-ți salveze noaptea din suflet. Dar uneori libertatea se confundă cu mofturi intelectuale, cu blocaje mentale ce nu reușesc să atingă următorul nivel al auto-educării, repetând la infinit aceleași valori fără de sens, oglindă pentru întrebările la care răspunsul este obligat să satisfacă o singura nevoie. Prost aspect pentru realitate, pradă unor șacali fără farmec, suferind până la refuz invectivele uitării de sine, revenind mereu în sunetul primei îmbrățișări. De acolo uimirea capătă sens basmic, călăuzind pașii pe aerul dintre două eclipse născute din furia ochilor tăi, aplaudând refuzul de a fi relevant acestei depărtări de anotimp. Într-un final răspunsul s-a repetat de prea multe ori, rămânând incapabil să dizolve întrebarea ce-ar fi putut revoluționa mintea sau rușinea căderii în ritual, construind astfel un capitol anevoios, dar cu un final peren.

La mulţi ani, Ingrid

Posted by Vali Balcan on January 13, 2012

Toţi cei ce te caută, te-ncearcă pe tine.

Şi cei ce te află, te leagă pe tine

de chip şi de gest.

R. M. Rilke