subscribe to the RSS Feed

Saturday, August 18, 2018

să nu te pierzi de mine

Posted by Vali Balcan on March 24, 2012

nu mai trebuie să te explic, nu mie, nu conștiinței universale, nici măcar lugubrei înșiruiri de chipuri sfârtecate. nu mai trebuie să înțeleg foamea de albastru întunecat în mare, nici azi, nici în veșnicia incolor de plină. nu mai trebuie să spun cuvinte ce vindecată, nu omului, nu ratării sociale, nicidecum sfârșitului de clipă nefastă. nu mai trebuie să fac ceva anume, deși e primă-vară, dar plouă fără iertare, tace fără-ncetare. nu mai trebuie să judec, nici elogiu, nici om tâmpit îndoctrinat, dar pot să tac și să sfârșesc înțelegând inutila formă a lipsei de minte. nu mai pot rătăci, nu în pragul nebuniei, nu în haina fiului risipitor, nu pe vântul deznădejdii. nu mai simt natura ca o pată de lumină, nu din invidie, ci din golul delăsător al lipsei tale. nu mai am cuvântul ca pedeapsă, nici de furie, nici de idolatrie scandinavă, ci doar ca formă a blândei tale realități. nu mai e demult poem, nici lirică absolută, nici basm sfâșietor, nu ca explozie de fapte, nu ca invazie de vară. nu va mai exista final, nu în palmele tale, nu în veșnicia numelui meu, nu în rostul credinței individuale. de fapt e doar clipă, curând, acasă și tu, iar de acolo voi ști să-nțelepțesc și să iubesc fără singurătatea de acum.

unui alt personaj. rutina

Posted by Vali Balcan on March 13, 2012

ne-am dezbătut toate deziluziile acum câteva vremi, pe o linie abruptă înspre ape înghețate, fără un sentiment al pierderii foarte conștiincios. tu inventai verbul primei constelații, eu amețeam de numărul infinit al indiferenței ce părea impar, trecând printr-o ipoteză ce ar fi putut aduce aproape comunicarea dintre noi. însă era mai ferice să zâmbesc a primăvară, a consonante iluzii ce rătăceau în golul fără de farmec al inimii, dar te vedeam atins de secunda morții, în durerea ce-ți sfâșia până la refuz umanitatea. de acolo, cale de doi ucenici, ai definit filosofia iubirii și ai împărțit în mod egal fii risipitori pentru iertarea de a se răzvrăti fără sens. o umbră de căință ar fi cucerit timpul, dar arhipeleagul acesta refuză să aducă aproape singura ființă care contează acestei realități, inventând invective și capitulând într-un dor ce sfârtecă până și verbul răbdării. dar e încă amiaza tinereții, tu încă taci poetic, eu încă descifrez sensul peiorativ al rătăcirii, însă suntem mai aproape de a ne înțelege cu o persoană. du-mă în liniște, pe vântul tău, acasă, schimbă verbul creației din unu în doi, iar eu voi ști să neg golul ce-ți învinge locul. într-un fel tu ești cel care a dezbătut magia schimbării la față, dând sens credinței pentru a iubi dincolo de egoism, dar pentru totdeauna.

numele tău. (scurt gând teluric)

Posted by Vali Balcan on March 8, 2012

Va veni o vreme în care ți se va spune pe nume, mișcând în tine atomul emoțiilor, iar atunci va fi pentru prima oară când vei înțelege tot farmecul acestei zile. Acum te temi să nu stirbesti secunda ce înalță zmeie pe cer, împărțind astfel inimile între merit și egoism. Prea multe erori în calcul, infinite vorbe fără rost, puerile invenții de flori, părând totul o insurecție scăpată de sub control. Știu că în inima ta înțelegi logica evenimentelor și că nu abuzezi de reacția societății ca să-ți crucifici edulcorate stări necesare.

Într-o seară ți-am împărtășit gândul acela al creației, părând că nu ascundem niciun număr de viață, de noi. Nu era Martie, dar de acolo am pornit într-o călătorie din care nu aveam să mă mai întorc, oricum nu același. Era idealul schimbării la față, transformând destinul în sincretism. Am decis să călătoresc cu tine, dar nu ca moft poetic, ci ca singura formă de adevăr, gata să învingă plumbul iertării de sine. Și atunci ți-am spus pe nume, ți-am spus că doar tu poți purta acel nume, și că astfel te-nchid din inimă în sufletul meu.

de zile bune. mamei mele

Posted by Vali Balcan on

(Desi am publicat textul acesta si anul trecut, toata constructia lui a ramas valabila si este inca actuala, asa ca imi permit luxul de a ma repeta pentru o zi)

De zile bune încerc să mă nasc din nou, să culeg splendoarea cuvintelor, somnul îndelungat al creaţiei, pacea Arcadiei.
De zile bune încerc să-mi amintesc căldura braţelor tale, focul din ochii tăi atunci când îmi cântai şi dezmierdarea aceea care îmi spulbera grija zilei de mâine. Sunt amintiri perene, ca nopţile în care nedormită vegheai stinsul verdelui meu bolnav.
În fiecare primăvară te sărbatoreau oamenii, ca fericirea în jurul căreia era necesar să zâmbeşti. Poate zâmbetul era doar al tău, satisfăcută de acele mici fiinţe care îţi înţepau pieptul cu un mărţişor strâmb, cu o mâzgâlitură sau cu o floare ofilită de dragoste. Uneori erai doar tristă. Până să-mi dau seama de lunga ta privire prin timp, te trezeai şi aşezai atât de ordonat masa, încât jocul perfectiunii părea fad. Nu aveai cuvinte pompoase pentru noi, însă dragostea ta ne-a umplut mereu de o puternică senzaţie de rai.
Pentru noi 8 martie era doar un pretext să îţi spunem că te iubim. Uneori cu obrajii roşii, alteori cu greşeli ortografice. Uneori uitam, dar tu ne iertai mereu. Ne iertai pentru că te vedeai pe tine în noi. Vedeai cum creşti, cum trăieşti altă viaţă, cum îţi bucuri sufletul, în fiecare din noi, ca şi cum ai fi trăit 8 vieţi.
Uneori, când soarele zgâria geamul, tu ne trezeai în mirosul îmbietor de pâine prajită cu dulceaţa aceea bună pe care doar tu vei şti să o faci. Nu am înţeles de ce bunătaţile tale sunt unice, poate pentru că nu am înţeles niciodată pe deplin dragostea ta pentru noi.
Acum ştiu că fericirea mea s-a născut din blândeţea ta.
Uneori taci, dar asta nu mă sperie.
Alteori doar zâmbeşti atât de frumos…
Se întâmplă să uit timp îndelungat să te sun. Mă doare asta, dar tu mă ierti atât de simplu de parcă viaţa nu ar fi decât o lunga poveste a faptelor bune. Acum e 8, în martie. E ziua ta, ca în fiecare dimineaţă în care te trezeşti cu noi pe buze.
Mamă, e ziua ta şi nu ştiu să îţi urez cuvinte.
(Poate doar acele braţe mi-ar aminti de ele…)

motivație

Posted by Vali Balcan on February 28, 2012

Am ales să scriu mai rar pentru o vreme și să mă axez pe studiu, pe un program ușor anevoios de auto-disciplinare. Constat că este foarte greu să mă urnesc din loc, să trec de la faza de proiect la faza practică, mereu amețindu-mă că mai este ceva de adăugat la o listă lungă de idei și dorințe. Astăzi a trebuit să fac primul pas, să înving lenea și amețeala rațiunii, să pun pixul jos și să mă revolt pe toate zilele risipite anapoda. Mă găsesc prins în viitor, într-o idee fixă, dar genială, însă pentru a o putea realiza am înțeles că trebuie să mă trăiesc ca prezent în propria evoluție. Fiecare zi are un farmec aparte, iar fiecare deșteptare înseamnă un mesaj ce-mi salvează ziua de la disperare. Deși nu mă pot flata cu o viață foarte bogată în detalii, din cauza orașului în care locuiesc, cred că trăiesc fiecare zi cu fericire. Dacă aș avea posibilitatea aș sări peste timp, cu riscul de a mă rătăci pentru o clipă în neștiință, dar nu mă pot minți la infinit că acel “carpe diem” nu se aplică acum. Timpul se risipește foarte lejer, mai ales când ai învățat să cunoști taina nopții și lumina răsăritului, dar uneori apriga lui existentă înseamnă a mă bucura de revoluția care s-a întâmplat acum un an. Pare departe, dar în același timp trăiesc toată magia ca o repetare la infinit, zi de zi, acceptându-mi condiția pentru încă o perioadă. Probabil voi renunța la câteva mofturi atât de plăcute, însă nu mă pot vedea în viitor fără efortul fiecărei zile de a mă recunoaște în toate detaliile vieții mele, scriind cu o plăcere progresivă toate mesajele literei cu punct, așteptând cu dor cuvintele ce vindecă o inimă născută în exil. Probabil voi rata câteva dorințe în tot procesul, dar știu că dincolo de o matematică ce nu știe să ierte numărul inexact, voi găsi echilibrul fiecărei consonante stări de refuz care m-ar putea eclipsa. Până la urmă nu științele exacte m-au salvat de la căderea în ritual, ci beatitudinea fiecărei zile începută cu tine.