subscribe to the RSS Feed

Thursday, October 18, 2018

drumul spre casă

Posted by Vali Balcan on May 29, 2012

Îți sunt cu o mare mai aproape de cuvinte, chemat spre casă în răspicări de simțiri, trăind mirajul țărmului fără repulsie sau indulgență gratuită. Aș spune că marea e perfectă, că-ți poartă chipul înstelat, unduit ca o cântare ușor tristă, dar nu pot găsi echilibrul dintre golul de ape și infinitul emoției. Într-un fel rătăcirea este necesară, părăsind străzile înguste ale liniștii pentru abuzul de valuri sărate, trăind gustul amar că pe o ultima rugăciune adusă trezirii la realitate. Dar visul face parte din real, emoția din tine, iar eu mă curăț de spaime în senin răsărit, lăsând nordul în spate ca o ultimă schimbare la față.

 

Metehne. I

Posted by Vali Balcan on May 25, 2012

Cel mai nasol lucru e că nu putem salva pe toată lumea, indiferent de cât ne străduim. Prin 2006 credeam că voi re-inventă oratoria și am pus tot sufletul în ceea ce făceam. Teribil a mai fost momentul în care am realizat că nimic nu se întâmplă, că oamenii rămân la fel, convinși de vicii, pradă unor rutine oarecum normale. Am continuat dezamăgit pentru încă câteva luni, iar patima cu care explicam conceptele s-a maturizat în tăcere. A trebuit să tac pentru mai mulți ani și să-mi schimb câteva ideologii destul de fanatice. Este foarte greu să recunoști când eșuezi, față de tine, față de oameni, dar mai bine să renunți decât să cazi în penibil rătăcindu-te până-ntracolo încât să uiți cine ești. A trebuit să-mi schimb traiectoria și să găsesc un alt mod prin care să mă pot exprima. Cumva am reușit, chiar dacă răspunsurile nu au fost exact ca-n definiție, însă de data asta ceva s-a întâmplat.

Nu putem salva pe toată lumea oricât am aplauda la conferințe și în fața maximelor de tot felul. De fapt este mai simplu să ținem prelegeri cu soluții pentru probleme imposibile, să dăm un like și să credem că așa salvăm ceva, să vorbim la infinit dând lecții despre viață (spunea Bistran într-un vers dintr-o poezie că “toată lumea are ceva de spus despre viață: citiți la statusuri”). Citesc și mă minunez de cât de multe avem de spus, chiar dacă uneori mai uităm să punem vreo două ghilimele și un autor, dar predicile astea ar trebui să înceteze. Nimic nu se schimbă atât de simplu, prea puțini mai cred în cuvinte (ele devenind goale fără realitatea de dincolo de ele), iar ritualul continuă în mizeria cu care repetăm la infinit abolirea ființei. Probabil nu vom schimba întreaga lume, probabil nu vom schimba pe nimeni, dar măcar să reușim cu noi. Acum risc să cad în propria-mi capcană, continuând poliloghia sfaturilor (probabil) inutile. Oricum, într-o zi tot va trebui să renunțăm la măștile sociale pe care le purtăm și să ne asumăm ceea ce suntem, iar atunci nu ne vor mai durea palmele de aplauze efemere, ci umerii de golurile pe care le-am purtat aiurea.

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.

lumini în midgard

Posted by Vali Balcan on April 4, 2012

Lucrez noaptea, deși termenul corect e altul. De luni bune văd soarele doar la apus, pe când se satură de vrăjit oameni și mări de ape. Uneori e doar o continuă noapte, uitând numele zilelor și rostul unor numere care în tot timpul acela nu reprezintă mare lucru. M-am obișnuit destul de repede, găsind un farmec nou în gândul nopții, o aură ușor morbidă, dar seducătoare. Apoi au urmat lungi texte, noi concepte, zeci de mii de cuvinte scrise cu aer stins de lumină, concluzii și găsirea unui sens corect. Am împărțit cu Ingrid toată fericirea, ea scriindu-mi diminețile, eu veghindu-i fiecare noapte. Nu mă plâng, trăiesc o beatitudine exemplară când vine vorba de a completă spațiul gol al fiecărei zile cu o deșteptare, ba chiar mă bântuie fericirea când scrierile ei îmi vibrează lumina dimineții.

Nu pot nega frumusețea nopții și misterul fiecărui sunet, însă astăzi m-a surprins lumina. După foarte mult timp am fost nevoit să mă întorc în locul unde lucrez, însă de data asta în plină zi, pe când cerul căsca plictisit de amiază. Un soare brutal invada încăperile desenând alte nuanțe pentru pereți, altă viață pentru sufletul locului. Am fost surprins într-un mod plăcut, ba chiar am căzut pradă unei frumuseți pe care o uitasem de luni bune. M-am trezit descoperind un alt sens al lucrurilor, o lucire total nouă, unică, dar nu un miraj, ci realitatea care învingea aproape toate nopțile singurătății. Am înțeles astfel rolul luminii, dar nu ca forță a naturii, ci ca împlinire în viața mea, din primăvara primei scrieri până în numele celei mai frumoase ființe. Iar de atunci aurore boreale scrutează buzele în zâmbete și dorul în șoapta revederii.

Acum e din nou noapte, iar liniștea asta perfectă doare până-n sufletul luminii, trezind dorul unui blând răsărit sau căldura amiezii într-o plimbare ce va face magnolul să-ți sărute părul cu florile sale. Iar lumina va purta pe veci numele tau, Ingrid!  

intruziuni

Posted by Vali Balcan on March 28, 2012

Soare, mă stânjenești. Pe lumina ta îmi văd chipul cicatrizat, urme adânci alte umanității răsărite ca pedeapsă pentru fiecare moment în care am simțit mai mult decât am verbalizat. Aș spune că mă tem de tine, dar tu mă dezvinovățești prea ușor de zei, de lauri și de o lume construită din principii fatastice. Tresalt cu greu în fața poruncii de a mă trezi la realitate, de a recunoaște simplitatea ca formă de refuz a splendorii imposibilității de a eșua. Dincolo de chip, ca o memorie a răzvrătirii de sine, elogiile învață procesul adaptării sociale, reușind doar sintagme pentru schimbări lăuntrice, traversând egoismul de a nu mă adapta unui șir de lumi ciudate. Pare ridicol sau dureros, dar iarna mersului pe ape s-a sfârșit, gheața sărutând căldura aceasta câinească, zâmbind fad credinței de a păși fără emoții pe ape voluptoase, tragice sau definitive. Nu-mi lipsește curajul, însă picioarele de plumb cer oase goale sau aripi ca siguranță, însă singura credință e în numele tău, nu ca portret străin, ci ca literă cu care începe cuvântul acela pe care ți l-am spus atunci când ochii scriau sentiment, iar mâna tremura sinceră culoare pe spatele tău, într-o seară când vara nu era doar un anotimp al divinității. Și cât de ușor renunță numele tău la prima literă pentru a da sens unui concept atât de viu, devenind cu timpul singura explicație pentru fericire. Apoi se face noapte sau tăcere celestă, iar cicatricile transformă deznădejdea din dramă în echinox, rupând un gram de sens din liniștea asta artificială, trezind soarele pentru o altă judecată furioasă, dar care trezește sufletul la realitate. Și cât de oarbă poate fi lumina acestei constatări nu știu, însă într-un final omul va învinge zeul ce împarte perfecțiunea între atom și mândrie apatică, dar până atunci îți voi arăta pe inimă cum se naște un magnol din palmele cu care-ți mângâi rămânerea.