subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

unui alt personaj. penultima idee

Posted by Vali Balcan on June 9, 2012

cuvintele dintre noi nu-și mai au rostul. nu ne mai recunoaștem în nicio decizie pripită sau în fantezii citite ca legi, de fapt am ales amândoi un alt mod de a tăcea, unul comod și de bun simț. probabil așa trebuia să se întâmple, poate doar astfel era posibilă libertatea și refugiul sufletului în alte idei fundamentale. într-un fel e depresivă toată trecerea asta din conștiință în neființă, dar nu mai pot face nimic pentru a-ți învinge calmul și liniștea asta sângerie. un zâmbet copilăresc îmi aduce aminte de povara pe care o împărțeam în momente cruciale, dar nici copilăria nu explică refuzul de a fi relevant, nici maturitatea tuturor eșecurilor, poate nici decizia de a modela plăcerea după bunul plac. nu mă pot amăgi atât de frumos încât să te cred apt de eșafod, de fapt nu pot să te alung din mintea mea atât de brutal, dar nu din teamă, ci din respectul definitiv pe care ți l-am promis într-o seară din copilăria mea pe când tu ai fost singura epifanie pe acele culmi ale disperării. aș spune că te părăsesc, dar nu știu care dintre noi a făcut primul pas înstrăinându-se, însă asta prea puțin mai contează acum când tristețea este singura formă reală a sentimentelor noastre. într-un final te așteptai la momentul ăsta, poate din cauza perfecțiunii cu care oscilezi între cunoaștere și înțelegere, însă este necesar să dezechilibram balanța și să gândim diferit ideea fericirii. până la urmă vei ști să stingi oprobriile și să-ți exprimi bunătatea oferindu-mi libertatea de a-mi alege singur drumul, dar nu înceta să speri că într-o bună zi vom stă din nou față-n față, și că acela va fi punctul în care înstrăinarea se va transforma în cea mai pură prietenie. acum iartă-mă de nord, de ani rătăciți și mai cântă-mi încă o data numele Străinei pe inima mea.

sursa foto

memorii

Posted by Vali Balcan on June 6, 2012

Curând voi spune adio. Nu cred în lacrimi sau în regrete ușor stâlcite, nici în povești de amăgit nepoții, dar cred că voi pleca cu chipul senin de clipe ale schimbării și cu memoria adânc impregnată de amintiri. Exilul acesta și-a atins scopul. M-am regăsi, mi-am asumat eșecurile și am învățat acceptarea. De fapt a trebuit să mă înving pentru a înțelege libertatea și trăirea necondiționată a ceea ce sunt. Au urmat capitole întregi de căutări și găsiri, iar golul ființei a prins chip și rămânere, credință și veșnicie. Cuvintele nu sunt suficiente, nici măcar timpul și starea de spirit nu au nervul necesar detaliilor. Poate că aș fi pus o virgulă timpului undeva mai devreme, dar nu am forța necesară inventării unei altei povești, unui alt adio sau unei alte revederi. Au trecut doi ani pe care uneori tind să îi regret violent, dar apoi reușesc să le văd partea pozitivă și necesitatea dincolo de moft. Tot vorbesc de schimbare, de omul nou care am devenit, de acceptare și iubire, de o necondiționată beatitudine care mi-a devenit literatură și gest, și probabil pare ușor edulcorat, însă curând voi ajunge acasă, iar acolo cuvintele vor avea grația revederii, pe când ochii vor trăda lumina și realitatea dincolo de litere. Și cât de aproape este ziua plecării, de parcă simt deja emoția definitivă a reîntâlnirii cu tine. Și de acolo Străina va cunoaște o altă poveste, ultima.

drumul spre casă

Posted by Vali Balcan on May 29, 2012

Îți sunt cu o mare mai aproape de cuvinte, chemat spre casă în răspicări de simțiri, trăind mirajul țărmului fără repulsie sau indulgență gratuită. Aș spune că marea e perfectă, că-ți poartă chipul înstelat, unduit ca o cântare ușor tristă, dar nu pot găsi echilibrul dintre golul de ape și infinitul emoției. Într-un fel rătăcirea este necesară, părăsind străzile înguste ale liniștii pentru abuzul de valuri sărate, trăind gustul amar că pe o ultima rugăciune adusă trezirii la realitate. Dar visul face parte din real, emoția din tine, iar eu mă curăț de spaime în senin răsărit, lăsând nordul în spate ca o ultimă schimbare la față.

 

Metehne. I

Posted by Vali Balcan on May 25, 2012

Cel mai nasol lucru e că nu putem salva pe toată lumea, indiferent de cât ne străduim. Prin 2006 credeam că voi re-inventă oratoria și am pus tot sufletul în ceea ce făceam. Teribil a mai fost momentul în care am realizat că nimic nu se întâmplă, că oamenii rămân la fel, convinși de vicii, pradă unor rutine oarecum normale. Am continuat dezamăgit pentru încă câteva luni, iar patima cu care explicam conceptele s-a maturizat în tăcere. A trebuit să tac pentru mai mulți ani și să-mi schimb câteva ideologii destul de fanatice. Este foarte greu să recunoști când eșuezi, față de tine, față de oameni, dar mai bine să renunți decât să cazi în penibil rătăcindu-te până-ntracolo încât să uiți cine ești. A trebuit să-mi schimb traiectoria și să găsesc un alt mod prin care să mă pot exprima. Cumva am reușit, chiar dacă răspunsurile nu au fost exact ca-n definiție, însă de data asta ceva s-a întâmplat.

Nu putem salva pe toată lumea oricât am aplauda la conferințe și în fața maximelor de tot felul. De fapt este mai simplu să ținem prelegeri cu soluții pentru probleme imposibile, să dăm un like și să credem că așa salvăm ceva, să vorbim la infinit dând lecții despre viață (spunea Bistran într-un vers dintr-o poezie că “toată lumea are ceva de spus despre viață: citiți la statusuri”). Citesc și mă minunez de cât de multe avem de spus, chiar dacă uneori mai uităm să punem vreo două ghilimele și un autor, dar predicile astea ar trebui să înceteze. Nimic nu se schimbă atât de simplu, prea puțini mai cred în cuvinte (ele devenind goale fără realitatea de dincolo de ele), iar ritualul continuă în mizeria cu care repetăm la infinit abolirea ființei. Probabil nu vom schimba întreaga lume, probabil nu vom schimba pe nimeni, dar măcar să reușim cu noi. Acum risc să cad în propria-mi capcană, continuând poliloghia sfaturilor (probabil) inutile. Oricum, într-o zi tot va trebui să renunțăm la măștile sociale pe care le purtăm și să ne asumăm ceea ce suntem, iar atunci nu ne vor mai durea palmele de aplauze efemere, ci umerii de golurile pe care le-am purtat aiurea.

anotimpul dintre noi

Posted by Vali Balcan on May 24, 2012

Aș putea aștepta să-mi vindec dorul de tăcere, să-mi pecetluiesc scrisul într-o singură formă, să reușesc doar un text ca o capodoperă a realității traduse prin câteva scrieri, dar Străina nu e doar un concept, nu e doar căutarea nesfârșitei iubiri, ci e realitatea dincolo de probabilitate, e inima și împlinirea ființei ca perfecțiune. Am reușit o pauză nemeritată, o liniște ce-mi devine tot mai străină, am reușit să lenevesc până la refuz, însă acum e timpul să mă trezesc dintre agonie și dor, să mă apropii de casă, mai mult ca realitate decât ca text, mai mult viu decât slăbănogit de exil. Am găsit împlinirea ochilor nescrisei frumuseți, am sărutat buzele fericirii, am prins mâna caldă a sentimentelor, învingând astfel luciul apei de necredință. Poate că pașii au stârnit ape, poate că doar astfel traduc căutarea – ca un gol ce s-a vindecat în doi, în mine, în Ingrid, în traducerea a ceea ce am devenit. Aș spune că sunt un om mai bun, dar ar fi insuficient. Sunt altcineva, un altcineva de care am devenit mândru, dar asta a fost posibil prin libertatea cu care m-a învățat ea, prin acceptare necondiționată, prin dragostea. Sunt fericit, mai mult decât îmi doresc să vorbesc, iar linia dintre toate nu suspendă un moft, ci îndeplinește o condiție a apartenenței. Oricum, pentru prima oară în viața mea aparțin de cineva, iar asta nu e inepție, ci liniștea imposibil de falsificat a ființei. Să fii liber să te trăiești, să alegi să te dai cu totul, să nu-ți refuzi sentimente de teameri bolnăvicioase, să știi că acolo, acasă, ea te așteaptă cu toată ființa ei – toate astea reprezintă absolutul. Iar acasă nu e în Aurora Boreală sau în fantasme ușor de pronunțat, ci e în sufletul unicei ființe apte să înțeleagă că a fi nu înseamnă unul, ci doi.