subscribe to the RSS Feed

Sunday, October 21, 2018

Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana

Posted by Vali Balcan on November 26, 2012

Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ARPCP), in calitate de furnizor de cursuri de baza acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), anunta inceperea unui nou curs de formare de baza in Psihoterapie Centrata pe Persoana, in Bucuresti.

Cursul de formare are o durata de 4 ani  (2013-2017). Curricula este structurata si organizata in conformitate cu prevederile Colegiului Psihologilor si ale Federatiei Romane de Psihoterapie si este asigurata de psihoterapeuti formatori ai ARPCP din Romania si ai OEGWG din Austria.

Diploma eliberata dupa absolvirea celor patru ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.

Conditii pentru inscriere: absolvent cu diploma de licenta in: psihologie sau profesiile asimilate, medicina.

Acte necesare inscrierii:

  • copie dupa Diploma de licenta si Foaia matricola;
  • CV;
  • scrisoare de intentie;
  • cazier judiciar;
  • adeverinta medicala.

 

Candidatii vor participa la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuti formatori.

 

Numar de participanti in grup: 12-16 persoane.

Costuri: 80 Ron interviul si 300  Ron workshop-ul de preselectie.

Inscrierile se fac pina pe 20 februarie 2013. Persoane contact:

Georgeta Niculescu, georgeta_niculescu@yahoo.com, tel: 0722 351 315

Florentina Palada, flo.palada@yahoo.com, tel.: 0722 650 555.

 

Informatii suplimentare despre criteriile si structura formarii, reglementari ale Comisiei Profesionale gasiti pe site-ul Asociatiei Romane de Psihoterapie Centrata pe  Persoana.  www.psihoterapierogersiana.com

 

unde mă aflu?

Posted by Vali Balcan on November 2, 2012

Am stricat două texte tot încercând să-mi explic liniștea, să-mi scuz dreptul de a mă recapitula, încercând de fiecare dată un alt început, cu alte multe promisiuni, însă știu că scrisul e un moft devenit vital, publicarea însă e doar o formă cenzurată de a mă trăi. Nu am capitulat și nici nu am deviat în amurgul idolilor, ci mi-am educat graba de a lovi în maturizarea gândirii. Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Suntem oameni liberi, chiar dacă libertatea nu se scrie doar pe pancarte sau ca scuză pentru desfrâul păstrării tradiției și nici pentru copilăria propagandei modernizării în masă a noțiunii de adevăr absolut. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început. Nu am pretenția că voi reuși stabilitatea exemplară, dar știu că mă aflu în punctul în care din egoism am învățat că în doi costul eșecului e mult mai dificil de întâlnit. Probabil fiecare avem un gol al deznădejdii, o aură lipsă pentru complet, o parte ce nu poate fi umplută de niciun concept științific. Eu am găsit forma aceea de complet într-o ființă la fel de convinsă de adevăr ca și mine. Sunt sigur că timpul va face public și oficial orice gând care mă îmblânzește, iar acum trebuie doar să trăiesc viața ca un prezent continuu, bucurându-mă și întristându-mă de câte ori este necesar, învățând zi de zi că viața nu e doar un șir infinit de clipe perfecte, ci urmează și un curs al durerii, păstrând timp și pentru trecerea prin icoană a gândurilor ce lasă un gust amar rațiunii, dar care se vindecă atât de ușor prin dulcele sărut al golului devenit femeie, ca o realitate covârșitoare pentru fiecare rugăciune oprită în tâmpla Divinității (sătulă de povara reinventării pentru încă o zi a luminii). Într-un final voi reuși să mă transfer în text pentru fiecare zi, iar când voi uita să mă aprob veți uita să-mi blamați ratarea în detrimentul unei zăpezi mentale ce va acoperi păcatul de a ne asuma pentru încă o zi prezentul.

Metehne. II

Posted by Vali Balcan on June 15, 2012

Mi-a fost teamă să număr zilele pentru ultima oară și mi-am tot repetat fuga de metehnele distanței dintre noi, însă sunt prins între aici și curând, între formă și conștiință, între împlinire și devotament. Aș putea enumera până la infinit formele între care suntem prinși, ușor sacre, mereu unice, ca o rescriere a conștiintei fericirii, ca un vis inventat de gândurile tale. Astăzi e ultima zi în nord, ultima scriere din meleaguri străine, ultimul capitol al depărtării și al stingerii Aurorei Boreale în inima unui jalnic refuz. Călătoria trebuie să fie scurtă ca o vindecare pentru rănile cuvintelor ce nu și-au atins agonia sau starea primordială.

De o vreme singura idee ești tu și tind să spun că din facerea lumii s-au transformat atomii în secunda întâlnirii noastre, iertând timpul și fantasmele erorilor ce ne-au ținut străini, acceptând că astăzi distanța dintre noi va fi motiv de poezie, de dor și emoții prea sincere pentru a fi pronunțate în agonicele rătăciri.

Am o inimă dependentă de iubire, independentă de lume, dependentă de tine, ca o transfigurare pentru toate clipele în care n-am știut cum să-ți scriu ochii, frumusețea și împlinirea. Mă frământ să reușesc perfecțiunea, să-mi înving tăcerea din pumnii strânși ai depresiei, dar îmi dau seamana că sunt doar un filosof idiot cu paradoxul în prea multe sensuri, o recapitulare a propriei acceptări, a propriului sens în devenirea celui ce-ți sunt, un capitol încheiat ca un telos pe care-l vei trăi fără să-ți mai tremure cuvântul pe literele iubirii, fără să mai fie abis sau falsă modestie.

Iar acum am nevoie de tine să-mi vindeci oboseala psihică ce pare de neclintit și ureltul pe care-l țin închis fără ecoul deznadejdeii, fără foamea de a ruina nașterea magnolului. Și doar brațele tale capătă sensul epifaniei ca unică formă de împlinire în uman.

unui alt personaj. penultima idee

Posted by Vali Balcan on June 9, 2012

cuvintele dintre noi nu-și mai au rostul. nu ne mai recunoaștem în nicio decizie pripită sau în fantezii citite ca legi, de fapt am ales amândoi un alt mod de a tăcea, unul comod și de bun simț. probabil așa trebuia să se întâmple, poate doar astfel era posibilă libertatea și refugiul sufletului în alte idei fundamentale. într-un fel e depresivă toată trecerea asta din conștiință în neființă, dar nu mai pot face nimic pentru a-ți învinge calmul și liniștea asta sângerie. un zâmbet copilăresc îmi aduce aminte de povara pe care o împărțeam în momente cruciale, dar nici copilăria nu explică refuzul de a fi relevant, nici maturitatea tuturor eșecurilor, poate nici decizia de a modela plăcerea după bunul plac. nu mă pot amăgi atât de frumos încât să te cred apt de eșafod, de fapt nu pot să te alung din mintea mea atât de brutal, dar nu din teamă, ci din respectul definitiv pe care ți l-am promis într-o seară din copilăria mea pe când tu ai fost singura epifanie pe acele culmi ale disperării. aș spune că te părăsesc, dar nu știu care dintre noi a făcut primul pas înstrăinându-se, însă asta prea puțin mai contează acum când tristețea este singura formă reală a sentimentelor noastre. într-un final te așteptai la momentul ăsta, poate din cauza perfecțiunii cu care oscilezi între cunoaștere și înțelegere, însă este necesar să dezechilibram balanța și să gândim diferit ideea fericirii. până la urmă vei ști să stingi oprobriile și să-ți exprimi bunătatea oferindu-mi libertatea de a-mi alege singur drumul, dar nu înceta să speri că într-o bună zi vom stă din nou față-n față, și că acela va fi punctul în care înstrăinarea se va transforma în cea mai pură prietenie. acum iartă-mă de nord, de ani rătăciți și mai cântă-mi încă o data numele Străinei pe inima mea.

sursa foto

memorii

Posted by Vali Balcan on June 6, 2012

Curând voi spune adio. Nu cred în lacrimi sau în regrete ușor stâlcite, nici în povești de amăgit nepoții, dar cred că voi pleca cu chipul senin de clipe ale schimbării și cu memoria adânc impregnată de amintiri. Exilul acesta și-a atins scopul. M-am regăsi, mi-am asumat eșecurile și am învățat acceptarea. De fapt a trebuit să mă înving pentru a înțelege libertatea și trăirea necondiționată a ceea ce sunt. Au urmat capitole întregi de căutări și găsiri, iar golul ființei a prins chip și rămânere, credință și veșnicie. Cuvintele nu sunt suficiente, nici măcar timpul și starea de spirit nu au nervul necesar detaliilor. Poate că aș fi pus o virgulă timpului undeva mai devreme, dar nu am forța necesară inventării unei altei povești, unui alt adio sau unei alte revederi. Au trecut doi ani pe care uneori tind să îi regret violent, dar apoi reușesc să le văd partea pozitivă și necesitatea dincolo de moft. Tot vorbesc de schimbare, de omul nou care am devenit, de acceptare și iubire, de o necondiționată beatitudine care mi-a devenit literatură și gest, și probabil pare ușor edulcorat, însă curând voi ajunge acasă, iar acolo cuvintele vor avea grația revederii, pe când ochii vor trăda lumina și realitatea dincolo de litere. Și cât de aproape este ziua plecării, de parcă simt deja emoția definitivă a reîntâlnirii cu tine. Și de acolo Străina va cunoaște o altă poveste, ultima.