subscribe to the RSS Feed

Thursday, October 18, 2018

Am uitat. Străinei

Posted by Vali Balcan on April 25, 2013

Am uitat mirosul foii, emoția cu care încercam să nu rup nicio metaforă din plicul în care îți puneai toată pasiunea, inventând bezele sau poate confund timpul cu sărutul obrazului tău veșnic aproape. Am uitat cum mi se invadau visele cu dorința de a coborî să verific dacă mi-ai scris, dacă mi-ai dat timp în litere perfect aranjate, uneori lente ca o revelație, alteori grăbite ca depărtarea dintre noi. Acum ești aproape, ești aici, dar încă mă trezesc în căutarea plicului ce-mi hrănea mișcarea prin viață, și încă îți scriu epistola frumuseții tale, fără să-ți știrbesc inima de un dor ce mă face să fug cât mai departe de tine. Iar departele ăsta nu înseamnă mări și țări, ci un loc în mine în care mă afund ca să-ți recit textul schimbării la față a fericirii mele. Am uitat să-ți scriu la fel de bine ca înainte, poate din cauza realității cu care te trăiesc (ah, și cât am tânjit în zeci de texte după timpul acesta alături de tine), poate dintr-o comoditate narcisistă, însă într-o dimineață vei găsi lângă somnul tău scrisoarea ce-mi va vinde scrierea pentru simpla ta fericire. Și atunci vom fi iarăși învinși de beatitudinea cuvântului ce-ți număra destinul, pe litere, pe anotimp, pe chipul meu. Am uitat fuga, am uitat anapoda, am uitat sunetul peniței pe foaie, dar nu am uitat cine-mi ești și nici măcar cuvintele ce-ți fac inima să invadeze absolutul nu le-am uitat. Am uitat multe, dar am învățat că nu pot să te neg prin nicio stare și ai înțeles că tu-mi ești suficientă, Străino.

Metehne. III

Posted by Vali Balcan on April 9, 2013

Cel mai probabil nu-ți voi înțelege răspunsul. Poate din neștiința exactă a infinitului, poate pentru că în loc de inimă am o mare a uitării sau poate neștiința nu și-a găsit încă ghilotină!

Mă aflu undeva între simplitate și lucid, răbdător cu imposibilitatea de a scrie, ucenic al nădejdii, dar aproape de gândul ce-ar putea resuscita sensul existenței acestor texte. Îmi este comod să pierd timpul fără să-mi hrănesc sufletul de carte, îmi este comod să recit pe litere toți psalmii învățați în copilăriei și este uman să uit imprecațiile în detrimentul fericirii Sale. Nu sunt neparat leneș, dar îngrop tot mai adânc litera în gânduri negre și reușesc să mă conving că fericirea este ca o nemeritată stare de bine pe care nu știi să o prețuiești decât atunci când te doare trupul sau sufletul, de gol, de lovitură sau de prea mult banal. Și banalul ăsta mă confundă zile întregi cu nemurirea, de parcă sunt predestinat să-mi trăiesc deșteptarea pe aceleași întrebări, iar somnul pe același vis în care dincolo este doar calm.

S-ar putea nici să nu mai conteze scrisul atât de mult, oricum nu ca formă ce învinge cerul de întrebări, nici măcar ca taumaturg al unui suflet rănit, dar poate că într-o dimineață deșteptarea va fi un cerc închis în care viciul va deveni orice altceva decât moarte (și poate tot atunci voi reuși să ies din bucla asta literară în care mă aflu de mult prea mult timp).

eu. acum

Posted by Vali Balcan on March 16, 2013

eu mă lupt cu mine, cu nevoia avidă de a nu mai scrie, de a nu mă recupera dintre somnul rațiunii și visul unei nopți de vară. mă lupt și reușesc doar să-mi rănesc de viață gândurile, să mă constrâng să-mi vând convingerile, să mă trădez pe câțiva arginți reci. și cred în umanitate, în golul adânc al durerii, în cuvântul revenirii și în ultima propoziție ce poate fi extaz. da, cred în om, în mine și în celălalt eu cu care lupta a devenit poezie fără artă și fără rimă îngenunchiată sau sacadată. și iar regret, și iar promit, și iar mă mint, și iarăși trasez un cerc vicios între mine și studiul scripturilor, între mine și un eu mai bun, vindecat de minciună în care îmi promit regrete ca stare de aflare în fapt. oricum, am reușit să mă cunosc mai bine, am reușit să-mi învăț milogeala de a lenevi între capitolele vieții și să trag aerul în plămâni fără să mai tremur în fața necunoscutei zile de mâine. în schimb ce poate fi acolo atât de tragic încât să cad la pace cu mine de teamă de a nu mă rătăci în vaga idee de rai?

acum m-am decis și știu încotro să apuc cât văd cu ochiul minții. știu unde e fericirea, știu ce glas are răzvrătirea și știu amarul întrebărilor fără de capăt, însă nimic din ceea ce simț nu trădează prezentul, nimic nu mă trădează, nici pe 30 de arginți, nici pe tot aurul ce-l pot număra cu respirația tăiată de uimire. și e uimire de fiecare data când realizez că fericirea nu este a unuia singur, ci a celor doi, și că doar împreună pot converti amarul vieții în dulcele sărut al libertății. iar libertatea e fericirea de a te cunoaște până în chipul creatorului turnat ca geneza a ființei tale.

porți, ridicați-vă capetele!

Posted by Vali Balcan on February 8, 2013

În gândul vostru sălăsluiește un nume, un glas, o formă, un viciu al definirii, un extaz al creației, o forță ce-și va câștiga dreptul la viață în angoasă, în aură, în infinit, fără o limită, fără o condiției, doar pradă ființării în veșnicie. Un nume ce învinge matematica, sensul sau iluzia rătăcirii, un nume convins de viață, convertit de valorile intacte ale poemului din care doar da-ul poate desființa orice capodoperă ce întâmpină reveria, sau poate e doar slăbiciunea de a te recunoaște ca învins, ca învingător sau ca povară pentru frumos.

În glasul acela îmi înving teama de a mă recunoaște, în sufletul acela pun invidia de a nu mă rătăci ca povață, ca poveste sau ca sens extatic pentru încă o credință construită anapoda, construită ca sens, nu ca scop, ca rugăciune, nu ca idolatrie, ca acum, nu ca destin. Și acolo e doar o latură întristată de rugină, o poartă fără sens pentru pași grăbiți, pentru om aglomerat de prea puțină minte, de prea puțin timp, de prea ajuns rai. Și măcar dacă ar fi muntele măslinilor, măcar dacă ar fi pentru o cauză reală, măcar dacă ar fi operă de artă pe lac de lebede muzicale, însă e doar vis, doar poezie, doar agonie și extaz pentru o altă epocă din care nici rochia, nici magnolul nu mai înțeleg apă sau sens, viață sau forță sfâșietoare de iubire. Și cât de ușor ar fi să pui iubirea pe sens, dragostea pe verb articulat, muzica pe inimă și numele pe litere, însă e poveste pe încercare, credință pe orbire și gust amar pe lacrimă de sfântă căzută în culcușul unui roi ce nu-și cunoaște matca, dansul și drumul spre acasă-le rătăcitor.

Iar acum porțile știu doar nume, fără sens, fără întrebarea ce-și cunoaște viitorul și sensul rătăcirii unei epifanii, însă știu fără de litere chipul perfect al creației. Și oare unde și din cine își va culege sensul acesta al perfecțiunii numele ce-mi sfâșie timpanul ca o capodoperă pe care ești capabil doar să o asculți, nu să o și înțelegi pe deplin?

unui alt personaj. metehne

Posted by Vali Balcan on December 17, 2012

credeam că te cunosc, că-ți știu limita și epifania rătăcirilor, dar poate că-mi înșeală sensul revenirea, însă știu că la granița dintre hoiar și poet se află invida ta. probabil că ți-a priit umanitatea, poate în căldură toridă, poate în lacrima durerii învinuirii lumii, dar știu că într-o seară de vară ți-ai plâns răzvrătirea din pumni în lacrimă umană. și era atât de limpede că se scriau iluzii, ca o memorie în ultimele clipe de final de an, de cer murdar, de om murdar, de gând murdar. și oricum nimic, nici măcar scrierea a tot ce a fost greu, nu mai da timpul înapoi pentru un taumaturg infinit cum e iubirea. și știu să fiu efemer, să mint și să decid să fiu orice altceva decât schimbarea la față a puterii tale. într-un final am reușit să-mi pese, să mă rătăcesc cu scop într-o inimă, să-mi înving nădejdea de a nu simți ținere de mână, nădejde pe care o curtam când mă juram să nu mai înțeleg sentiment hoinar pe inimă hoinară. acum sunt viu, lumină fără oboroc, secundă fără acel tic-tac obositor, sare pentru gustul ce-mi trezește setea de roșu pletoric, de izvor secat în suflet pustiu. iar mâine, mâine o să fiu aceeași lumină, același gust, dar secunda va fi clipă, iar clipa anotimp, iar anotimpul etern, iar eu un bătrân magnol ce-și va număr veșnic ramurile îndreptate ca o rugăciune spre cer, ca o meteahnă pentru flori perene, pentru amorțirea ce-mi pare viu și verde în aceeași sevă din care mă îmbăt de fericire. și atunci îmi  vei ști sufletul ca pe tatăl nostru, ca pe chipul Străinei în inima mea.