subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

din Nord. Străinei

Posted by Vali Balcan on May 26, 2013

E nord vindecat de metropole, într-o liniște ce-ți pătrunde-n oase, în inimă și în melancolie. Străzile sunt pline de imaginile acelor ani în care te-am scris, în care te-am trăit într-o pură frumusețe, într-o epifanie ce mi-a cumințit viața de căutarea asiduă după o fericire puerilă, nesinceră. Încă ești aici, încă te văd pe străzi purtându-ți nesiguranța rămânerii, întrebând pentru răspunsul pe care-l avem acum ca formă de viață. Zâmbesc în aceste amintiri, îți scriu și mă scriu din nou ca o comemorare pentru tot ce îmi ești. Mi se face dor de tine, mult prea dor ca să știu să-ți compun din nou basmul genezei, ca să știu să te întreb din nou despre timpul depărtării. Marea s-a revelat, pașii tăi s-au tocit de iarnă, iar acum nu ești o altă formă nedumerită, ci ești absolutul dincolo de o scriere reușită. Până la urmă aproape a devenit necesar, iar depărtarea doar o respirație ce și-a oprit aerul pentru clipa revederii.

Am uitat. Străinei

Posted by Vali Balcan on April 25, 2013

Am uitat mirosul foii, emoția cu care încercam să nu rup nicio metaforă din plicul în care îți puneai toată pasiunea, inventând bezele sau poate confund timpul cu sărutul obrazului tău veșnic aproape. Am uitat cum mi se invadau visele cu dorința de a coborî să verific dacă mi-ai scris, dacă mi-ai dat timp în litere perfect aranjate, uneori lente ca o revelație, alteori grăbite ca depărtarea dintre noi. Acum ești aproape, ești aici, dar încă mă trezesc în căutarea plicului ce-mi hrănea mișcarea prin viață, și încă îți scriu epistola frumuseții tale, fără să-ți știrbesc inima de un dor ce mă face să fug cât mai departe de tine. Iar departele ăsta nu înseamnă mări și țări, ci un loc în mine în care mă afund ca să-ți recit textul schimbării la față a fericirii mele. Am uitat să-ți scriu la fel de bine ca înainte, poate din cauza realității cu care te trăiesc (ah, și cât am tânjit în zeci de texte după timpul acesta alături de tine), poate dintr-o comoditate narcisistă, însă într-o dimineață vei găsi lângă somnul tău scrisoarea ce-mi va vinde scrierea pentru simpla ta fericire. Și atunci vom fi iarăși învinși de beatitudinea cuvântului ce-ți număra destinul, pe litere, pe anotimp, pe chipul meu. Am uitat fuga, am uitat anapoda, am uitat sunetul peniței pe foaie, dar nu am uitat cine-mi ești și nici măcar cuvintele ce-ți fac inima să invadeze absolutul nu le-am uitat. Am uitat multe, dar am învățat că nu pot să te neg prin nicio stare și ai înțeles că tu-mi ești suficientă, Străino.

Metehne. III

Posted by Vali Balcan on April 9, 2013

Cel mai probabil nu-ți voi înțelege răspunsul. Poate din neștiința exactă a infinitului, poate pentru că în loc de inimă am o mare a uitării sau poate neștiința nu și-a găsit încă ghilotină!

Mă aflu undeva între simplitate și lucid, răbdător cu imposibilitatea de a scrie, ucenic al nădejdii, dar aproape de gândul ce-ar putea resuscita sensul existenței acestor texte. Îmi este comod să pierd timpul fără să-mi hrănesc sufletul de carte, îmi este comod să recit pe litere toți psalmii învățați în copilăriei și este uman să uit imprecațiile în detrimentul fericirii Sale. Nu sunt neparat leneș, dar îngrop tot mai adânc litera în gânduri negre și reușesc să mă conving că fericirea este ca o nemeritată stare de bine pe care nu știi să o prețuiești decât atunci când te doare trupul sau sufletul, de gol, de lovitură sau de prea mult banal. Și banalul ăsta mă confundă zile întregi cu nemurirea, de parcă sunt predestinat să-mi trăiesc deșteptarea pe aceleași întrebări, iar somnul pe același vis în care dincolo este doar calm.

S-ar putea nici să nu mai conteze scrisul atât de mult, oricum nu ca formă ce învinge cerul de întrebări, nici măcar ca taumaturg al unui suflet rănit, dar poate că într-o dimineață deșteptarea va fi un cerc închis în care viciul va deveni orice altceva decât moarte (și poate tot atunci voi reuși să ies din bucla asta literară în care mă aflu de mult prea mult timp).

eu. acum

Posted by Vali Balcan on March 16, 2013

eu mă lupt cu mine, cu nevoia avidă de a nu mai scrie, de a nu mă recupera dintre somnul rațiunii și visul unei nopți de vară. mă lupt și reușesc doar să-mi rănesc de viață gândurile, să mă constrâng să-mi vând convingerile, să mă trădez pe câțiva arginți reci. și cred în umanitate, în golul adânc al durerii, în cuvântul revenirii și în ultima propoziție ce poate fi extaz. da, cred în om, în mine și în celălalt eu cu care lupta a devenit poezie fără artă și fără rimă îngenunchiată sau sacadată. și iar regret, și iar promit, și iar mă mint, și iarăși trasez un cerc vicios între mine și studiul scripturilor, între mine și un eu mai bun, vindecat de minciună în care îmi promit regrete ca stare de aflare în fapt. oricum, am reușit să mă cunosc mai bine, am reușit să-mi învăț milogeala de a lenevi între capitolele vieții și să trag aerul în plămâni fără să mai tremur în fața necunoscutei zile de mâine. în schimb ce poate fi acolo atât de tragic încât să cad la pace cu mine de teamă de a nu mă rătăci în vaga idee de rai?

acum m-am decis și știu încotro să apuc cât văd cu ochiul minții. știu unde e fericirea, știu ce glas are răzvrătirea și știu amarul întrebărilor fără de capăt, însă nimic din ceea ce simț nu trădează prezentul, nimic nu mă trădează, nici pe 30 de arginți, nici pe tot aurul ce-l pot număra cu respirația tăiată de uimire. și e uimire de fiecare data când realizez că fericirea nu este a unuia singur, ci a celor doi, și că doar împreună pot converti amarul vieții în dulcele sărut al libertății. iar libertatea e fericirea de a te cunoaște până în chipul creatorului turnat ca geneza a ființei tale.