subscribe to the RSS Feed

Wednesday, October 17, 2018

mâhnire. (sau un alt pas al căutării)

Posted by Vali Balcan on October 30, 2013

Cu trecerea timpului descopăr că multe dintre lucrurile pe care le consideram ca fiind, aparent foarte bune, au suferit un fel de schimbare la față. Nu timpul este vinovat de trezirea la realitate, ci nevoia mea de a nu vedea boala de care sufereau. Cel mai greu a fost să recunosc că în inima unei religiozități se ascund forme dintre cele mai vulgare. Am urmărit cu răsuflarea tăiată evoluția (sau involuția) cu care omul a reușit să mânjească forma în care Divinul s-a revelat. Am crezut, destul de pueril, că biserica poate să transfere chemarea fără să intervină câtuși de puțin în mesaj. Devine din ce în ce mai pregnant că tradiționalitatea exagerată ascunde un defect, o umbră a unui gol ce se conservă ca vid. Recunosc că sunt debusolat de orbirea cu care unii dintre lideri continuă să intervină cu legi pentru a construi alte legi, unele dintre ele abuziv de tâmpite, iar concluzia nu poate decât să îmi întristeze duhul. Am refuzat să mă mai uimesc și să sper la o constantă ce ar putea modera liniștea absolut necesară de care am nevoie, de care sufletul meu are nevoie. Mă aflu într-o stază în care nu mai înțeleg cum masca religiozității învinge simplitatea accesului la Divin. Poate încă mă provoc să cred că nu în mulțime se găsește raiul ci în singurătatea unor oameni ce știu să iubească iertând umanul de greșelile cotidiene, reușind să devină împreună parte din destinul cu care au fost creați. Este destul de simplu să anihilezi pe cineva pentru un fapt, dar este atât de greu să reabilitezi o ființă care se luptă pentru a depăși acum-ul ce poate umbri speranța zilei de mâine. Se prea poate să fiu negativist și să uit să mă bazez pe oamenii care își dedică viața pentru cei din jur, făcând totul cu o bunătatea ce ar putea vindeca umanitatea de egoismul în care se scaldă, dar chiar și așa, ei sunt independenți de mișcarea scremuta în care biserica din ziua de azi caută să existe. A fi om se confundă cu a fi ca toți ceilalți, definit de o platformă de filosofii, dar cred că a fi uman înseamnă să îți pese, să fii capabil să oferi, să speri, să crezi, să ierți. Biserica se plânge de o lume oarbă, blamează și seceră ce îi convine, dar uită de introspecție, uită să își vadă partea de vină, construind ziduri tot mai groase și uită să iasă în lume, uitat să fie umană. Au fost oameni care au provocat, au insistat pentru un alt fel de metanoia, au scris cărți fiind capabili să recunoască eșecul unei generații. A urmat un întreg circ finalizat cu patibularea autorului. Lucrurile au rămas la fel, liderii au dat alte legi impunând tăcere, și-au păstrat funcțiile și au continuat să spere că judecata va trece fără repercursiuni. Da, judecata asta va trece pentru că mulțimea este slabă și nu are putere pentru a decide ceva, dar ce ne facem cu judecata viitoare? Sau poate sperăm că nici aia nu există! Și vor urma alte legi, devenind din ce în ce mai greu să iubim după modelul Divin, și vor urma sancțiuni ca biserica să poată dormi liniștită între zidurile din ce în ce mai groase pe care și le construiește! Unii încă vor scrie, se vor revolta, vor fi anatemizați, devenind din ce în ce mai puțini. Și atunci glasul rațiunii va fi învins de setea de putere, sau poate mă înșel și lumea își va găsi până atunci un fel de apocalipsă ca o ghilotină căzută pe grumazul nefastei forme de religiozitate. Și dacă o biserică își pierde menirea, atunci care mai este rostul ei? Mă întreb și în același timp caut să-mi găsesc liniștea într-o comuniune unde a fi înseamnă a căuta să te asemeni tot mai mult cu Divinul și să-i fii Lui pe plac. Poate într-o zi voi reuși acest pelerinaj ce acum îmi pare extrem de dificil.

uit să mă întreb.

Posted by Vali Balcan on October 29, 2013

Uit să mă întreb despre dor. De fapt uit să mă întreb despre mine, despre acum. Mă arunc spre viitor, plănuind în minte calea pe care o voi urma, luând decizia de a mă lepăda de singurătatea în unul singur, reușind să mă trăiesc în doi. Uneori este dificil, lupta purtându-se cu stoicism într-o încăpățânare egoistă de a mă lepăda de nefolositoarele stări abuzive de amnezie literară, dar găsesc mereu în suflet o coală pe care o voi păta cu gândurile de a trăi viața ca o enigmă, nu ca un răspuns al matematicii îndoielnice. Aș vrea să am un fir cursiv după care să mă ghidez, un plan în care să ființez ca absolut, fără teama de a fi abandonat într-un chip ce înțelege realitatea ușor greșit. Fiecare zi este o provocare, un alt motiv pentru a găsi stabilitatea în prezent, un real ce se mișcă constant spre planul din viitor. Sunt un om fericit, recunosc asta chiar și în momentele în care speranța pare că se termină în câteva secunde de înec. Se prea poate să nu am cursivitate, să pară că m-am blocat în dorința de a mă urni din loc pentru a scrie, se prea poate să fie reală această imposibilitate de a depăși granița în care hoinăresc. Regret tăcerea ca pe o durere pe care o simți în oase. Uneori îmi sunt străin de putere, programându-mă să învăț litera iubirii ca o constinetizare a prezentului în care mă aflu, iar uneori ca o constantă ce mă ține viu în tâmpla veșniciei. Uit să mă întreb de dor, de rai, de limita în care s-ar putea desfășura veșnicia și de granița în care realul învinge imaginarul. Sau invers. Dincolo de acum sunt idei, vise, speranțe. Poate și adevărul. Dar dacă uit să mă întreb și despre el?

puterea de a ma recunoaste

Posted by Vali Balcan on September 20, 2013

După prea multă pauză de scris, după prea multe fraze gândite și uitate, încerc să mă provoc să nu mai pierd nici măcar o zi fără să-mi notez motivațiile și poate reușitele literare. Am un jurnal frumos, primit cadou de la Ingrid, o amintire constantă a puterii cu care pot da glas sentimentelor ce mă ajută să trăiesc momentele ca stări, implozand în realitate. Probabil voi publica mai mult, promițându-mi mie că nu voi lenevi fără scop într-o aură cu care mă condamn la tăcere, poate din bine, poate din frica de a mă expune. Urmează un capitol excepțional în viața mea, devenind dintr-un arlechin un om stabil emoțional, un om mai bun. Nu consider că sunt o eclipsă a bărbatului din mine, însă fără decizii reale totul este un joc fără reguli și fără finalitate. Acum trăiesc pe viu transformarea în bine, dorind să devin un soț ideal, o realitate pentru Ingrid, o confirmare a tuturor scrierilor dintre noi, a sutelor de pagini ce ne-au despărțit pentru prea mult timp. Simt și acum mirosul placul al scrisorilor și-mi amintesc de răbdarea cu care încercam să-mi scriu caligrafic ideile, făcând astfel posibilă descifrarea cuvintelor, indiferent de orele în care scriam și rescriam paginile. Încă îi mai scriu, nu atât de des, nu atât de frumos, dar acum îi pot arăta că așteptarea nu a fost puerilă, că sunt un om de cuvânt, onorabil și că îndrăgostitul din mine este încă viu. De fapt îndrăgostitul de mine a trăit cu emoție imposibil de descris momentul în care a spus DA. Am riscat un univers, dar am primit eternitatea.
Acum plănuim marele moment, iar căutările sunt mai dificile pentru ea, mai ales că nu se lasă ușor impresionată de o rochie sau de un loc cu iz boem. Știu că va reuși să-și găsească tot ceea ce va dori, până la urmă a reușit să mă convingă pe mine că există un singur final pentru fiecare dintre momentele grele ale relației, acela de a relaționa și de a găsi soluție pentru tot ce părea că ne condamnă la eșec. Și am găsit, fără să fugim în sensul ușor al nepăsării și a eliberării de responsabilități. Acum suntem aici, devenind unul pentru altul finalul de poveste, dar începutul pentru o viață în doi. Este ușor să scrii frumos și impresionabil, este lejer în spatele unui stilou, dând glas celor mai plăcute cuvinte ce pot răsuna frumos în inima unui îndrăgostit, dar este și mai frumos să împarți același spațiu indiferent de vremea de afară sau de starea sufletească. Am învățat că în doi nimic nu este imposibil, nici măcar atunci când trebuie să-ți învingi orgoliul sau imposibilitatea de a glăsui ceea ce simți. Ar fi absurd să cred că viața este roz, nici măcar ca expresie, însă acum sunt pregătit pentru tot ce urmează, acum am siguranța timpului ce a trecut, dezvoltându-se astfel o relație fructuoasă, ușor egoistă și narcisistă, dar bazată pe echilibru.

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.

din Nord. Străinei

Posted by Vali Balcan on May 26, 2013

E nord vindecat de metropole, într-o liniște ce-ți pătrunde-n oase, în inimă și în melancolie. Străzile sunt pline de imaginile acelor ani în care te-am scris, în care te-am trăit într-o pură frumusețe, într-o epifanie ce mi-a cumințit viața de căutarea asiduă după o fericire puerilă, nesinceră. Încă ești aici, încă te văd pe străzi purtându-ți nesiguranța rămânerii, întrebând pentru răspunsul pe care-l avem acum ca formă de viață. Zâmbesc în aceste amintiri, îți scriu și mă scriu din nou ca o comemorare pentru tot ce îmi ești. Mi se face dor de tine, mult prea dor ca să știu să-ți compun din nou basmul genezei, ca să știu să te întreb din nou despre timpul depărtării. Marea s-a revelat, pașii tăi s-au tocit de iarnă, iar acum nu ești o altă formă nedumerită, ci ești absolutul dincolo de o scriere reușită. Până la urmă aproape a devenit necesar, iar depărtarea doar o respirație ce și-a oprit aerul pentru clipa revederii.